←

Tinandu-ne de mana prin viata

Tag: lifestyle

  • Balada omului indecis

    claudiacostea10

    Spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac

    Spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac că îți sunt pe plac. Astăzi ce rol vrei să joc: prietena iertătoare? Aliata convenabilă? Necunoscuta cunoscută de care te ferești în public, dar despre care vorbești cu patos în privat? Spune-mi, am toate costumele în garderobă si le-am cusut singură, le-am călcat, le-am parfumat. Le-am purtat de atâtea ori încât, uneori, uit dimineața, când mă trezesc, care e pielea mea și care e doar materialul.

    Asta facem cu toții, de altfel. Doar că eu, la un moment dat, m-am oprit suficient cât să-mi văd propria garderobă. Și odată ce o vezi, n-o mai poți de-vedea. Iar de aici a început tot acest exercițiu al meu de a observa , pe mine, pe ceilalți, jocul ăsta îngrozitor de previzibil pe care îl jucăm cu toții, generație după generație, sub denumiri din ce în ce mai sofisticate.

    Există un moment, undeva între tinerețea ta și restul vieții, când încetezi să mai participi la cursă și începi să o privești. Nu pentru că ai obosit. Nu pentru că ai câștigat. Ci pentru că, la un moment dat, ți-ai dat seama că pista e circulară și că toți alergătorii fug în același cerc, doar că poartă tricouri de culori diferite în funcție de an. E hilar, sincer. E hilar și e trist, și mai e și ceva eliberator în asta, pentru că în momentul în care te muți pe margine, începi să vezi lucruri pe care, atunci când erai în mijloc, le ratai cu desăvârșire.

    Eu sunt în locul ăla acum. Pe margine. Și nu vă scriu din vreo poziție de superioritate,Doamne ferește, am alergat și eu în cercul ăla mulți ani, cu sufletul scos prin urechi, cu replicile pregătite pentru fiecare scenă .Vă scriu din poziția cuiva care, pur și simplu, s-a oprit suficient cât să vadă tiparul. Și tiparul e devastator de previzibil.

    Pentru că primul lucru pe care îl vezi, când te muți pe margine, e cum oamenii se întorc. Asta e prima mișcare în coregrafia umană pe care o observi: cunosc oameni care, la fiecare prăbușire, la fiecare neîmplinire, la fiecare moment în care viața îi pune la pământ, fac același lucru. Se întorc într-un loc în care, cândva, au avut un gram de succes. Un singur gram. Poate au fost fericiți acolo trei luni din viața lor, poate au câștigat ceva, poate au fost iubiți de cineva care chiar conta. Și după aia, tot restul vieții, locul acela devine un fel de capelă personală în care se duc să se roage de fiecare dată când realitatea îi lovește.

    Problema e că locul nu îi mai așteaptă. Locul s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, ei înșiși s-au schimbat. Dar întoarcerea aia compulsivă nu e despre loc…e despre ei. E despre faptul că nu suportă ideea că versiunea aia a lor, versiunea care a fost fericită odată, nu mai există. Și în loc să accepte că trebuie construită o nouă versiune, încearcă să o reanime pe cea veche cu electroșocuri de nostalgie. E ca și cum ai încerca să mai locuiești într-o casă care a ars: te plimbi printre ruine și pretinzi că simți încă mirosul de cafea din bucătărie.

    Am făcut și eu asta. De mai multe ori decât îmi place să recunosc.Inca o mai fac contracr tuturor sfaturilor ce faptelor ce mi-au fost prezentate.Vorbesc de dovezi clare nu de bullshit cotidian. M-am întors în orașe, m-am întors la oameni, m-am întors la idei despre mine, doar pentru că într-un anumit moment al vieții mele acel loc, acel om, acea idee mă făcuse să mă simt cineva. Și cred că abia când îți dai seama că nu te poți întoarce, că singura direcție disponibilă e înainte, indiferent cât de neclară e ,abia atunci începi să faci pace cu tine. Dar nu prea ajungem acolo, cei mai mulți dintre noi. Pentru că ne e mai ușor să ne întoarcem decât să ne construim. Capacitatea mea de iertare e scarbos de evidenta. Iritanta pentru unii, dulce pentru altii.O adictie pentru cei ce au nevoie.

    Și ne e mai ușor să ne întoarcem pentru că, în fond, nu prea știm ce vrem. Asta e a doua observație, și ea decurge natural din prima. Există o boală foarte modernă, deși cred că e veche cât omenirea, doar că acum are mai multe oglinzi în care să se admire: omul care nu știe granular ce vrea, dar știe că vrea totul. Vrea succes, dar nu poate să-ți spună în ce. Vrea iubire, dar nu poate să-ți spună de la cine. Vrea liniște, dar e dependent de haos. Vrea respect, dar nu vrea să facă lucrurile care îți aduc respect. Vrea libertate, dar îi e frică să rămână singur o seară cu el însuși. E ca un copil în fața vitrinei unei dulciuri care vrea tot, fără să știe ce-i place de fapt. Și atunci alege la întâmplare, gustă din toate, nu termină nimic, și pleacă din viață cu gura plină de o aromă vagă pe care n-o poate numi.

    Problema cu a vrea totul e că totul nu există. Totul e o iluzie pe care ne-o vindem singuri ca să nu fim nevoiți să facem treaba urâtă de a alege. Pentru că, vedeți voi, a alege înseamnă a renunța. Și a renunța înseamnă a accepta că ești finit, că ai limite, că viața ta nu e infinită și că, dacă o iei pe drumul A, drumul B și C și D rămân poteci pe care n-o să le mai mergi niciodată. Asta doare. Asta doare îngrozitor. Și mulți oameni preferă să rămână toată viața în piațeta dinaintea drumurilor, pretinzând că „mai au timp să decidă”, decât să accepte durerea reală a alegerii. Omul care se rupe în prea multe părți nu se înmulțește ci se subțiază. Nu devine mai mult, devine mai puțin. Pentru că atenția lui, energia lui, sufletul lui sunt împărțite atât de fin încât din el nu mai rămâne nimic substanțial nicăieri. E peste tot și nicăieri, în același timp. Și culmea, oamenii ăștia se laudă cu fragmentarea lor. „Am atâtea proiecte.” „Am atâtea pasiuni.” „Sunt complex.” Nu, ești subțire. E o diferență.

    Iar din indecizia asta, din fragmentarea asta, curge următorul comportament, poate cel mai grotesc dintre toate: omul care zice una și face alta. Pentru că dacă nu știi ce vrei, dacă te rupi în prea multe părți, dacă te întorci mereu la trecut în loc să trăiești în prezent, atunci, evident, gura ta și mâinile tale o iau pe drumuri diferite. Aici se află, cred eu, nucleul naturii umane ,în decalajul ăla obscen dintre ce spunem și ce facem. Îți spune pe față că prețuiește loialitatea, dar își înșală partenerul de cinci ani. Îți spune că prietenia e sfântă, dar îți vorbește pe la spate cu primul care îi întinde o ureche. Îți spune că disprețuiește bârfa, dar e abonatul numărul unu la ea. Îți spune că nu îl interesează banii, dar își măsoară fiecare cunoscut după mașina pe care o conduce. Îți spune că e un om bun. Întotdeauna asta îți spune. Toți cred despre ei că sunt oameni buni. N-am cunoscut niciodată în viața mea un om care, întrebat fiind, să recunoască direct că e un om mizerabil. Nici cei mai mizerabili.

    De ce facem asta? De ce mințim atât? Nu doar pe ceilalți dar pe noi înșine, în primul rând. Cred că răspunsul, deși incomod, e simplu: pentru că adevărul despre noi e prea greu de cărat în spate, în fiecare zi. Dacă m-aș uita dimineața în oglindă și mi-aș spune onest cine sunt, cu toate părțile alea pe care le ascund, n-aș mai putea ieși din casă. Așa că îmi construiesc o poveste despre mine în care sunt eroul, sau cel puțin victima nobilă, sau cel puțin omul „care a încercat”. Și povestea asta mă ajută să funcționez. Mă ajută să mă privesc. Mă ajută să-i privesc pe ceilalți. Problema e că povestea nu ține când nimeni nu se uită.

    Și asta e poate observația care m-a făcut cel mai cinică, deși încerc să nu fiu cinică. Omul în public e o ființă. Omul când nu îl vede nimeni e o cu totul altă ființă. Și uneori distanța dintre cei doi e atât de mare încât te întrebi cum naiba încap în același trup.Spun asta pentru că pe mine însămi m-am surprins, de multe ori, fiind două persoane. Cea care vorbește și cea care face. Cea care își dă lecții și cea care încalcă fiecare lecție pe care și-o dă. E un fel de schizofrenie morală pe care, cred, o avem cu toții în doze diferite. Diferența între oameni nu e că unii au asta și alții nu , diferența e cât de conștienți sunt de ea și cât de mult lucrează să o închidă. Există un test foarte simplu pentru oricine: cine ești tu când ești singur? Nu cine vrei să fii. Nu cine pretinzi că ești. Cine ești efectiv, la ora trei dimineața, când nu te vede nimeni, când nimeni nu te judecă, când nimic din ce faci nu va ajunge într-o poveste pe care s-o spui altcuiva? Răspunsul la întrebarea asta e singura ta biografie reală. Restul e marketing.

    Iar dacă vrei să verifici cât de stratificat e un om, încearcă să îi spui adevărul în față. Asta e cea mai rapidă metodă. Pentru că aici e un fenomen care mă fascinează și mă enervează în egală măsură: oamenii care, dacă le spui ceva direct fie un adevăr inconfortabil sau o reflectare a comportamentului lor , o iau ca pe o insultă personală și intră imediat în defense mode. Nu pot să primească feedback. Nu pot să se uite la ei înșiși. Nu pot să accepte că poate, doar poate, ai dreptate într-o oarecare măsură. În loc de asta, atacă mesagerul. „Cine ești tu să-mi spui mie?” „Tu vorbești, ca și cum tu ești perfectă!” „Nu mă cunoști destul cât să zici așa ceva.” Toate astea sunt scuturi. Toate astea sunt mecanisme de protecție pentru un ego care nu suportă să fie atins.

    Ceea ce mi se pare paradoxal e că aceiași oameni care nu suportă onestitatea directă sunt cei care, în alte momente, se plâng că nimeni nu le spune lucrurile pe față, că „și-ar dori prieteni adevărați care să le zică ce gândesc. Mint. Nu și-ar dori. Pentru că în clipa în care un prieten adevărat încearcă să le zică ceva, devin dușmani peste noapte. Cred că adevărul gol-goluț e că noi, ca specie, nu suntem construiți pentru onestitate. Suntem construiți pentru supraviețuire, iar supraviețuirea socială depinde de un anumit nivel de fățărnicie reciprocă. Tu te prefaci că nu vezi ce văd, eu mă prefac că nu văd ce vezi, și așa putem să stăm la aceeași masă fără să ne sfâșiem. E un contract tacit. Iar cei care îl rup, fie sunt sfinți, fie sunt nebuni, fie sunt suficient de obosiți cât să nu le mai pese. Eu sunt undeva în ultima categorie, cred. Am obosit să mă mai prefac că nu văd.

    Dar dacă e să sap și mai adânc, dacă e să mă întreb de unde vine toată zbaterea asta ajung mereu în același loc. Ajung la rana din care curg toate celelalte: la iubirea care n-a venit la timp. Există oameni care n-au fost iubiți la momentul potrivit. Nu vorbesc de iubire romantică, ci de iubirea aia primă, de bază, de la cei care trebuiau să fie acolo când ei erau mici și fragili și se construiau. N-au fost îmbrățișați destul. Nu li s-a spus că sunt importanți. Nu li s-a arătat că existența lor e o bucurie pentru cineva. Și au crescut cu un gol pe care, ulterior, l-au căutat să-l umple în absolut toate locurile greșite.Oamenii ăștia ajung adulți și pretind că știu ce e iubirea. Vorbesc despre ea cu o siguranță aproape patologică. Dau sfaturi despre relații. Scriu despre cum trebuie să iubești. Dar dacă te uiți cu atenție la cum iubesc ei efectiv, vezi că nu iubesc ci se agață. Nu iubesc ,controlează. Nu iubesc ,doar folosesc. Pentru că ceea ce ei numesc iubire e, de fapt, foamea aceea veche de când erau copii, deghizată în pasiune adultă. Iar foamea aia nu poate fi săturată de nimeni, niciodată. Ce e trist e că ăștia sunt cei mai categorici. Cei care n-au gustat niciodată ceva sunt cei mai siguri că știu ce gust are. Un om care a fost iubit autentic, profund, în copilărie, vorbește despre iubire cu o anumită umilință. Știe că e ceva mare, complicat, că are nuanțe pe care nu le poate explica. Un om care n-a fost iubit vorbește despre iubire cu certitudini, cu definiții, cu reguli. Pentru că, în lipsa experienței reale, și-a construit o teorie. Și teoriile sunt mereu mai precise decât realitatea, pentru că nu trebuie să se confrunte cu ea.

    Și tot din rana asta veche cred că vine și ultimul comportament despre care vreau să vorbesc aici, cel mai subtil dintre toate: bărcile de salvare. De ce facem asta? De ce, chiar și în cele mai bune relații, în cele mai stabile situații, în momentele când avem în sfârșit ce ne-am dorit, păstrăm undeva, într-un colț, o barcă de salvare? Un număr de telefon. O ușă întredeschisă. O posibilitate. Un „în caz de orice”. Pentru că primul lucru pe care ți-l arată lipsa iubirii în copilărie e că nimic nu e sigur, că oricine te poate părăsi, că trebuie să ai mereu un plan de scăpare. Iar lecția asta se prinde atât de adânc în tine, încât n-o mai poți smulge nici cu cleștele, nici cu douăzeci de ani de terapie. Devine modul tău de a funcționa în lume. Și astfel, adultul aparent funcțional, aparent în relații solide, păstrează bărci de salvare. Pentru orice eventualitate. Și se minte că „nu înseamnă nimic”, că „doar mai vorbim, atât”, că „e doar un prieten vechi”. Dar, dacă e sincer cu sine, știe foarte bine ce face. Își păstrează o ieșire. Pentru că lumea, în experiența lui timpurie, e un loc din care trebuia mereu să poți ieși. Tragedia e că, păstrând bărci de salvare, nu pornești niciodată cu adevărat pe mare. Nu te scufunzi în nimic. Nu clădești nimic profund. Pentru că profunzimea cere renunțarea la bărcile de salvare, iar tu nu te-ai obișnuit niciodată să le lași în urmă.

    Cred ca suntem niște ființe panicate care încercăm să rezolvăm panica prin diversificare. Mai multe relații, mai multe locuri, mai multe identități, mai multe variante de noi. Ca și cum, dacă am fi suficient de mulți, n-o să mai murim cu adevărat. Ca și cum, dacă lăsăm o variantă a noastră în fiecare loc, ceva din noi va supraviețui. Dar nu supraviețuiește. Și undeva, undeva în adâncul nostru, știm asta. Și de aia suntem mereu nemulțumiți. De aia ne întoarcem mereu la locul ăla unde am fost fericiți cândva , pentru că acolo, pentru un moment, am uitat că o să murim. Acolo, pentru un moment, am fost întregi. Și încercăm să replicăm acel moment toată viața, fără să acceptăm că momentul ăla a fost un cadou, nu un model.

    Am ajuns, cum spuneam la început, în natura asta de observator. Și e hilar, sincer, pentru că nu am ales-o. Nu m-am trezit într-o zi spunând „de azi mă retrag pe margine”. Pur și simplu, după suficiente cicluri, după suficiente costume probate, după suficiente experiențe în care am văzut același tip de om cu același tip de comportament producând același tip de rezultat, ceva s-a întâmplat în mine. O oboseală, dar nu rea. O claritate, dar nu superioară. Doar o constatare. Și constatarea e asta: pot să mai treacă zece ani de acum încolo. Pot să mai treacă douăzeci. Și voi găsi aceiași oameni, cu același anturaj, făcând aceleași lucruri, doar că ambalate sub alte denumiri. Pentru că oamenii nu se schimbă fundamental, decât foarte rar și doar dacă există o explozie interioară de o asemenea magnitudine încât rearanjează totul. Și exploziile astea sunt rare. Cei mai mulți oameni își trăiesc viața exact așa cum au început-o, doar că își schimbă costumele.

    Întrebarea care vine, evident, e: și acum ce? Dacă ai observat toate astea, dacă te-ai mutat pe margine, dacă vezi tiparul, ce faci cu informația asta? Aici e partea grea. Pentru că ai două opțiuni, practic. Prima e să te transformi într-un cinic, să te închizi, să decizi că oamenii sunt răi sau mediocri sau ipocriți și să te retragi într-un soi de superioritate amară. Asta e tentația. Asta e drumul ușor. Și o să fii justificat în asta pentru ca observațiile tale sunt corecte, nu ai inventat nimic, vezi ce vezi. A doua opțiune, mult mai grea, e să accepți tiparul fără să te otrăvești de el. Să înțelegi că oamenii sunt așa pentru că oamenii așa au fost și așa vor fi, în mare parte. Să nu mai aștepți de la ei ce nu pot să dea. Să nu te mai surprinzi când oamenii sunt ei înșiși. Să iubești ce e de iubit la ei și să nu te mai ranchiunești pe ce nu se poate schimba. Și, în paralel, să încerci tu, măcar tu, să nu fii încă unul. Să nu fii încă unul care zice una și face alta. Să nu fii încă unul care ține bărci de salvare. Să nu fii încă unul care se reîntoarce mereu în trecut. Măcar tu. Măcar într-o zi pe săptămână, dacă nu reușești în fiecare.

    Așa că, întorcându-mă la întrebarea de la început: spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac. Doar că eu, una, nu mai vreau să mă prefac. Am scos costumele din garderobă, le-am pus într-o cutie, am închis cutia. Poate o redeschid la un moment dat, pentru că suntem oameni și nu există drum drept până la capăt. Dar deocamdată, asta e tot ce am de oferit: o femeie care a stat suficient pe margine cât să vadă jocul și care a hotărât că nu mai vrea să joace. Și dacă tot ești aici, citind până la capăt, poate că te-ai recunoscut undeva. În omul care se întoarce. În omul care vrea totul. În omul care minte. În omul de după ușile închise. Și dacă te-ai recunoscut și nu ai intrat în defensivă citind, atunci poate că și tu ești pe drumul către margine. Și asta, sincer, e tot ce-ți pot ura. Restul îți spui singur, la ora trei dimineața, când nu te vede nimeni.

    Până data viitoare ✨

  • Geometria Absentei

    claudiacostea10

    „Singurul lucru pe care îl luăm cu noi când murim este ceea ce am dăruit.” – Francis of Assisi

    Există un tip de reflecție care apare nu din suferință, ci din claritate. Este momentul în care încetezi să te mai vezi ca centru al propriei povești și începi să te analizezi ca variabilă într-o ecuație mult mai mare. M-am întrebat cum ar arăta lumea dacă eu nu aș mai fi parte din ea. Nu ca un exercițiu dramatic și nici ca o tentativă de a mă testa emoțional, ci ca o analiză rece a continuității. Lumea are o capacitate remarcabilă de a merge mai departe. Sistemele se reașază. Oamenii se adaptează. Ritmul general nu se oprește pentru absența unui singur individ.

    Libertate… Inspir.. Respir..Inspir…

    Fiecare dintre noi este important în propriul cadru de referință, dar în același timp suntem interschimbabili în structura mai largă a realității. Rolurile pe care le ocupăm pot fi preluate, responsabilitățile pot fi redistribuite, conversațiile pot continua în alte forme. Ideea că lumea ar continua și fără mine nu mă diminuează, ci mă obligă să îmi înțeleg mai bine alegerile.

    Alegerile mele au fost orientate în mod constant către oameni si a rămâne. Am ales să investesc energie în situații care necesitau stabilitate. Am ales să ofer șanse acolo unde exista ezitare. Am ales să acord timp acolo unde graba era regula. Nu din naivitate, ci din convingerea că perseverența și consecvența sunt valori rare. Însă, pe măsură ce am analizat aceste alegeri, am început să observ un tipar subtil: cu cât mă apropiam mai mult de ceva sau de cineva, cu atât apărea o distanță proporțională.

    Nu era o respingere directă, nici o confruntare explicită. Era mai degrabă o deplasare a atenției. O preocupare nouă. O altă prioritate. O amânare. Ca și cum apropierea mea activa o nevoie de retragere în celălalt. Iar această constantă intangibilă m-a făcut să reflectez nu asupra lor, ci asupra mea. Ce înseamnă să fii prezent într-un spațiu în care atenția este mereu fragmentată? Ce înseamnă să oferi profunzime într-o lume care recompensează intermitența?

    Dacă mâine nu aș mai fi parte din această lume, structura ei nu s-ar prăbuși. Orașele ar funcționa. Conversațiile ar continua. Proiectele ar fi finalizate de altcineva. Liniile de producție, întâlnirile, planurile, toate și-ar găsi un nou echilibru. Această realitate nu este dramatică, ci logică. Lumea nu este construită pe un singur nume, iar permanența ei este dovada acestui lucru.

    Dacă mâine nu aș mai fi, probabil că absența mea ar fi percepută diferit în funcție de context. În unele locuri ar exista un moment de tăcere. În altele, doar o ajustare practică. Iar în multe spații, nimic vizibil nu s-ar schimba. Și tocmai această diversitate a reacțiilor mă face să înțeleg că impactul personal nu este uniform distribuit. Nu suntem centrali peste tot, ci doar în anumite puncte ale rețelei sociale din care facem parte.

    Am oferit șanse pentru că am crezut în evoluție. Am rămas în situații pentru că am considerat că stabilitatea creează profunzime. Am redus uneori standardele pentru a păstra conexiuni, crezând că timpul va echilibra diferențele. Însă timpul nu echilibrează automat, ci doar consolidează tiparele deja existente. Dacă unul oferă constant și celălalt se obișnuiește cu această ofertă, relația nu evoluează, ci se stabilizează într-un dezechilibru confortabil pentru unul dintre părți.

    Dacă mâine nu aș mai fi disponibilă să ofer încă o șansă, încă o explicație, încă o justificare, probabil că anumite dinamici s-ar schimba. Poate că ar apărea o conștientizare, poate că nu. Dar ceea ce devine clar este că valoarea nu ar trebui să fie dependentă de absență pentru a fi recunoscută. Dacă prezența trebuie retrasă pentru a fi observată, atunci poate că ea nu a fost cu adevărat văzută niciodată.

    Există o diferență importantă între a fi indispensabil și a fi relevant. Indispensabilitatea este o iluzie într-o lume interconectată. Relevanța, însă, este o alegere reciprocă. Ea presupune atenție, implicare și disponibilitate din ambele direcții. Atunci când apropierea mea generează distanță, nu este neapărat un eșec personal, ci poate fi un semnal că nivelul de implicare nu este simetric.

    Întrebarea reală nu este dacă lumea poate continua fără mine, pentru că răspunsul este evident afirmativ. Întrebarea este cum aleg eu să exist cât timp sunt parte din ea. Aleg să fiu prezentă acolo unde reciprocitatea este absentă? Aleg să ofer la nesfârșit în speranța că la un moment dat se va produce o realizare? Sau aleg să îmi recalibrez poziția astfel încât prezența mea să fie o alegere conștientă, nu o resursă permanent disponibilă?

    Dacă mâine nu aș mai fi, poate că unii ar reflecta la consecvența mea. Poate că alții ar continua fără a simți o schimbare majoră. Dar această eventualitate nu mai este centrul reflecției mele. Ceea ce contează este faptul că înțeleg acum diferența dintre a fi prezent și a fi perceput. Prezența fără percepție devine fundal. Iar fundalul, oricât de stabil ar fi, este rareori apreciat în mod activ.

    Dacă mâine nu aș mai fi, anumite dinamici ar dispărea odată cu mine. Nu pentru că aș fi fost indispensabilă, ci pentru că eu eram cea care le susținea prin toleranță. Orice tipar relațional este menținut de participarea ambelor părți. În momentul în care una dintre ele se retrage, tiparul nu mai are combustibil. Iar această conștientizare este poate una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat.

    Empatia este o virtute, dar poate deveni un mecanism de auto-sabotaj atunci când este unilaterală.

    Dacă mâine nu aș mai fi, ce s-ar schimba în tine, nu în lume?

  • Superpozitia cuantica

    claudiacostea10

    Tic-tac… Noaptea se lipește de piele și inima atârnă greu în piept. Am fost bine. Acum o săptămână, eram aproape întreagă. Simțeam că am descifrat ceva un fragment din ecuația propriei mele ființe. Mă ridicasem dintr-o amorțeală lungă, ca un om care deschide pentru prima dată ochii după o comă. Lumina mă ținea între două respirații..Acum… mă simt prinsă în teoria superpoziției a lui Schrödinger, unde sunt și vie, și inertă, în același timp. Două stări simultane, două versiuni ale mele care nu s-au hotărât care e mai reală.

    Mă contorsionez pe dinăuntru și, uneori, oglinda îmi reflectă exact asta: o expresie răsucită, o figură care încearcă să mimeze normalitatea. Fiecare grimasă e direct legată de cât de puțin mai simt. Cât de gol a devenit spațiul în care, cândva, era bucurie. Aștept. Ca și cum așteptarea în sine ar putea crea o aliniere. Ca și cum, dacă aș sta destul de nemișcată, planetele s-ar decide să-mi repare traiectoria. Sau poate cineva ar veni, ar întinde mâna, și m-ar trage din groapa asta în care am alunecat cu un picior și-un gând.

    Dar nu vine nimeni. Și, poate, nici nu trebuie. Viața mea nu e responsabilitatea altcuiva oricât de poetic ar suna. Așa că tac. Așa că stau. Mă ancorez în prezent ca o statuie într-un muzeu . Trecătorii mă privesc, unii poate tresar, alții doar se întreabă din priviri: „unde? cum?” Dar toți, absolut toți, merg mai departe. Nici nu mai știu cum s-o numesc. E o stare care se prelungește… tulbure, neschimbată, familiară până la saturație. Da, vreau să trăiesc. Și, în același timp, simt dorința aceea grea de a nu mai simți nimic.

    E o decizie cu pierderi în ambele sensuri. Și da, poate pentru unii va fi un șoc să citească asta și să creadă că exagerez, că e doar un act teatral de atenție. Dar vouă, celor care citiți în liniște, pot doar să vă doresc să nu cunoașteți niciodată felul ăsta de gol interior. Să nu vă simțiți, nici pentru o clipă, insuficienți sau „greșiți” în pielea voastră.

    Mi s-a spus de-atâtea ori că gândesc prea mult. Că exagerez cu simțirea. Dar eu mă liniștesc organizând haosul — în dulapul cu haine, în sertarele gândurilor. Și da, știu că peste două zile totul o ia de la capăt. Dar nu e ironic că știu că haosul va veni tot din mine? Eu sunt creatorul. Aș putea să rescriu tot. Să fiu mai atentă, să filtrez, să nu simt atât. Dar… unde mai e farmecul?

    În ora aia în care îmi pierd timpul împăturind material care nu contează, simt ca am un scop pentru câteva clipe ,că fac ceva pentru mine. E ridicol? Poate. Dar e al meu. Eu nu cunosc altă cale decât să fiu așa. Mă uit la detalii, le pun cap la cap. Caut un sens. Un tipar. O matematică ascunsă în toate. Refuz fracțiile. Prefer numerele întregi. Prefer realul, chiar dacă e greu. Și da, caut simboluri în fiecare lucru mic, pentru că simt, undeva acolo, un mesaj care încă așteaptă să fie înțeles. Sunt prinsă într-o stare de superpoziție în care mi-e imposibil să fiu doar pe jumătate ,nici în simțire, nici în absență. Ori sunt, ori nu sunt. În lumea asta în care trăirile coexistă și se anulează, n-am loc pentru jumătăți de măsură, pentru iubiri cu condiții sau atingeri trase la indigo. Dacă vrei să rămâi în energia mea, trebuie să o simți întreagă, nu în reprize. Am învățat că a rămâne într-o iubire pe jumătate mă sfâșie mai lent, dar mai sigur, decât absența ei completă. În starea mea cuantică nu mai negociez vibrațiile. Ori e tot, ori e liniște. Ori alegi să mă vezi cu ochii întregi, ori rămân nevăzută …dar întreagă.

    Și dacă mă înșel? Dacă, exact ca în atâtea dăți înainte, am ales să cred într-o versiune blândă a realității, doar ca să mă prăbușesc din nou? Campioană la pierdere, ăsta ar fi titlul meu în oglindă. Am sperat că timpul va lucra în favoarea mea, că starea asta lipicioasă, obosită, se va topi in canicula de afara. Dar n-a făcut decât să mă întindă mai subțire. Și dacă, de fapt, nu mai există „ridicat”? Dacă, dacă aș fi putut, m-aș fi ridicat deja. Poate că tratamentul ăla „specializat” sau conversația cu un om „neutru” n-ar repara nimic, doar ar muta durerea într-un alt colț, mai liniștit.

    Am iubit. Intens, până la os. Și am pierdut. Iar pierderea asta m-a dezmembrat, nu metaforic. A fost ireversibilă, irevocabilă . Am căutat să sting focul cu tăceri induse. Dar știam, încă dinainte, că uitarea nu e posibilă. Doar ameliorarea, care și ea vine cu o notă de subsol. Sunt personajul principal în filmul ăsta cu titlul ironic: „Soarele etern al minții fără pete”. Doamne, nu-mi mai trimite oameni. Sunt secată, un câmp uscat fără nimic de oferit. Sunt o corabie care se mișcă în derivă, nu spre o destinație, ci împinsă de întâmplare. Și știți ce e cu adevărat înfricoșător? Cât de fragile sunt firele dintre noi. Cum o propoziție spusă la momentul greșit, poate rupe un om.

    Mintea mea nu tace. Nici noaptea. E un generator de „dacă”: dacă nu mi-ai fi ieșit în cale? dacă nu ți-aș fi tulburat drumul? Sunt atâția oameni pe care nu i-am cunoscut încă, și totuși zilele trec. Viața curge. Muzica mă atinge încă într-un fel ciudat, iar firul ierbii firul ăla simplu ,rămâne verde. Chiar și când eu nu mai știu dacă mai cresc. Sau doar exist.

    A trecut atât de mult timp, încât începe să pară o glumă proastă — un fel de piesă de teatru care se repetă pe scenă goală. Cum naiba nu pot să-mi revin? Ce a fost atât de profund încât nu se lasă dat la o parte, nici măcar cu brutalitate? L-am întors pe toate părțile și tot n-am găsit colțul unde să-l înghesui, unde să-l uit „din greșeală”. Dar inima… ea nu uită. Nici nu se supune. Când e infinită, nu mai explici. Nu mai dai justificări pentru felul în care plângi fără zgomot sau te închizi fără motiv. Ar fi supraomenesc să cer cuiva să mă înțeleagă, când nici el — cel care mi-a spart liniștea — n-a înțeles vreodată ce a făcut.

    El n-a vrut să-l iubesc. N-a pus pe masă nimic clar. A aruncat iubirea ca pe o bomboană palmată, și-apoi s-a făcut că plouă. Sunt vie și moartă în același timp. Sunt aici. Sunt și acolo. Superpoziție cuantică în desfășurare. Două stări care mă cer, mă frâng, mă țin. Și când doare, mă tai singură cu amintiri scurte. Din rană ies flori dar nu e romantic. E real. Îmi amintesc de ce mă doare și, ca un ritual, pun sare. Știu ce fac. Dar nu pot altfel. Nu știu să trăiesc nici cu, nici fără. Masochism? Poate. Dar e sincer. Cu aceleași mâini care mi-au atins fața în șoaptă, el a atins alte povești, alte trupuri ,fără să se gândească la ce rupea din mine. Animal fără stăpân. Și continuă. Continuu și eu, dar altfel. Puțin mai ciobita. Puțin mai lucidă. Și tot cu inima pe masă.

    O viață întreagă ni s-a spus cum „ar trebui” să fim ,cum să vorbim, cum să simțim, cum să ne așezăm în lume fără să deranjăm. Am fost programați de mici cu rețete de corectitudine, dar nimeni nu ne-a spus ce facem când viața ne dă foc pe dinăuntru. Maturitatea nu e un prag ,e un câmp de luptă pe care ne trezim goi, fără armură, fără manual de instrucțiuni. Poate dacă știam ce ne așteaptă, nu ne grăbeam deloc să „creștem”. În lumea asta, dacă n-ai stomac tare și sânge rece, n-ai cum să reziști. Pentru că e prea multă răutate îmbrăcată în politețe, prea multă superficialitate cu fundal „estetic”, prea multe iubiri pe o singură direcție.

    Mi s-a spus că ceea ce caut e imposibil. O utopie emoțională. O prostie.Am avut o discuție lungă cu un „geniu” autoproclamat, care îmi explica rațional că emoțiile sunt capcane. Că e mai bine să le închizi, să treci peste. Eu i-am spus că prefer să le simt până la os, pentru că altfel, ele fac implozie. Și nu uită. Ce nu știa el e că singurul motiv pentru care am putut să purtăm discuția aia fără ca eu să fiu la trei metri sub pământ, a fost că mi-am ascultat vocea interioară. Că în loc să-mi închid durerea într-un cufăr, am făcut din ea glas.

    Cât de crunt… și totuși cât de banal a devenit. Ce anume? Nici nu mai știu exact. Dar îmi revine iar și iar în gând, ca o frază fără final, pentru că s-au strâns prea multe, până când sensul s-a diluat în oboseală. Mă retrag, zi după zi. Nu mai vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau. M-am săturat de discuții cu gust neutru, fără sare, fără inimă, fără puls. Sunt într-o misiune tăcută să mă regăsesc, doar că am ochii acoperiți și niciun punct cardinal în piept. Undeva pe drum am pierdut ceva mai prețios decât o relație: încrederea. Era vitală. Ea mă făcea să am răbdare, să ascult cu inima, să ating cu blândețe, să sar peste frici mai înalte decât mine. Încrederea era ușa aceea deschisă în plină zi către un loc cald, unde două brațe te cuprindeau ca și cum ai fost așteptată toată viața. Mirosea a rocă încinsă și turta dulce , ciudat și familiar. Acolo era liniște.

    Asta e superpoziția mea cuantică: e ora 7 seara acum, în prezent. Scriu, privesc lumina soarelui care-mi atinge geamul. Dar tot ora 7 e și în trecut, și lovesc peretele în gând, întrebându-mă cum am putut să fiu atât de oarbă. Tot ora 7 e și într-un 24 care miroase a iarnă, și urc un deal frumos, aerul e curat, iar inima mai plina. Și tot ora 7 e, undeva în viitor, unde o versiune de-a mea închide ochii și inspiră recunoștință pură, pentru simplul fapt că mai are un apus de privit. Unul dintre aceia care nu cer nimic, dar îți dau tot.

    Și-acum, întrebarea care rămâne, chiar și când toate celelalte tac: Cum e să fii iubit?

    E să nu mai simți nevoia să te explici. E atunci când tăcerea ta nu provoacă distanță, ci devine spațiu de siguranță. E când cineva îți ține gândurile în palme, fără să le strângă prea tare. Să fii iubit… e să nu mai simți că ocupi locul cuiva. E ca o lumină care nu te orbește, ci doar îți amintește că exiști. Și, uneori, e suficient să știi că, într-un colț de lume, cineva te simte fără să trebuiască să te înțeleagă.

    Asta e iubirea — în forma ei necomplicată. Sau cel puțin… așa cred

    Sa fiti iubiti… pana data urmatoare ✨

  • O viata aproape tolerabila

    claudiacostea10

    Undeva sus pe un deal, stă o fată și visează privind stelele… A rămas înțepenită acolo de un an..

      Se prea poate ca in toata nebunia mea, sa imi fi pierduta si momentele de inspiratie.De obicei totul curge lin si nimic nu este gandit de doua ori.Cum altfel ai putea sa fi autentic decat scriind exact ce simti in moment?Am ajuns in punctul in care imi notez ce imi dicteaza memoria pe parcursul unei intregi luni, pana ajung sa astern totul pe pagina…”Claudia trebuie sa aiba ceva noima ceea ce vrei sa spui, nu poti sa scrii aiurea fraze ce nu au legatura intre ele!”Si apoi ma intreb ce mai are legatura in ziua de azi?Unde este conexiunea?Ochii mei aleg sa faca pauza din ce in ce mai des, pierduti pe tavane, pe peretii si in spatii cat mai simple, unde nu trebuie sa mai puna focus pe nimic…Scrumiera mea estemai plina ca niciodata iar uneori ma trezesc in mezul diminetii cu o apasare in piept.Deschid fereasta la 3 dimineata si stau sa raspir adanc zece minute.E clar ca nu sunt bine, dar ii dau bice si numar inca 24 de ore..

       Nimic nu ma extenueaza mai mult decat propria mea minte…Mintea mea care are o viata proprie…Mintea mea care se trezeste atunci cand trupul meu tanjeste dupa odihna…Mintea mea are casa cu etaj si o gradina imensa plina de flori, doar ca cineva a uitat sa le mai ude…Eu am uitat sa le ud…iar rand pe rand ele au inceput sa se ofileasca, pana la final cand nu vor mai ramane decat niste umbre stafidite a ceea ce candva a fost un verde crud.Mintea mea, prietena sau inamic?Si totusi cine o conduce?Cine ii da voce?M-am intrebat din ce in ce mai des in ultima perioada.Cand cred ca mi-am gasit linistea si o doza minima de dopamina, mintea mea ma bate pe umar si imi aminteste ca nu mai stiu de mult sa fiu fericita.Imi vorbeste si imi deruleaza imagini din trecut pe care eu am incercat si incerc zilnic sa le inhib.Ca un rezervor infintit, imagini dupa imagini defileaza ca o holograma imensa.Ma chinuie.Inchid ochii si strang din dinti, dar degeaba.Imaginile prind sunet, si apoi ii aud vocea.Si cad in genunchi..

       Imi amintesc cand eram mai mica si incepusem ca inteleg cat de cat filmele de la tv, ca mereu admiram finalurile fericite.Nu conta prin ce incindente sau drame trecea actorul principal, la final totul era un curcubeu, totul era iubire. De ar fi si in viata reala la fel va dati seama ca ne-am arunca cu pieptul inainte in valurile incercarilor fara cusur.As lasa calul ala troian sa  treaca de portile propriei mele fortarete la care zidesc din greu 

    “Vino viata si arata-mi fata ta cea mai nasoala!Hai sa vad prin ce focuri vrei sa ma mai treci!Am vazut moartea, i-am facut cu mana si i-am promis ca imi iau revansa la momentul potrivit.Am stat la masa cu minciuna si am lasat-o sa ma vrajeasca cu promisiunile ei. M-am intins in asternuturi cu lupul deghizat in oaie, m-am facut ca nu ii vad blana si am jucat rolul proastei naive.Trebuie sa vi cu ceva mult mai controversat ca sa ma sperii!”

    Sa va confesez si doua dintre cele mai importante dorinte/vise la care am si renuntat, dar le-am si acceptat in acelasi timp? Si ma astept sa fiu aspru judecata pentru ca multi nu intelegeti. Fie nu intelegeti ca nu puteti, fie nu intelegeti ca nu vreti. Am renuntat la a mai cauta un partener sau, cum spune societatea, am renuntat sa-mi mai caut jumatatea. Nu exista nimeni pentru mine, si nici nu cred ca a existat vreodata, decat in dorintele mele. Dupa multe relatii esuate in care nu am fost luata in serios si data la o parte ca o pereche de sosete folosite, am acceptat ca nu pot sa fiu pe gustul nimanui. Fiecare partener m-a lasat mai distrusa decat anteriorul pana cand am incetat sa mai functionez emotional. Ar fi o pierdere de timp sa stau sa mai caut sau sa mai astept sa fiu gasita. Nu vreau sa mai fiu ranita. Este din acelasi motiv pentru care partenerul meu de acum zece ani imi scrie prea tarziu ca acum e pregatit si ca vrea un copil. Si din acelasi motiv pentru care partenerul de acum sase ani, in prezent, este casatorit, se trezeste la doua dimineata si imi spune ca ii este dor de mine si ca nu poate inceta sa ma viseze… si nu stie de ce. Imi pare rau. Imi pare rau ca nu ati putut aprecia oamenii la momentul respectiv. Poate acum nu ne mai era dor unii de altii. Si poate in prezent as fi fost si eu mai intreaga la minte. Nu mai aveti niciun drept de apel.

       Am renuntat si la dorinta de a mai avea o familie. Ultima tentativa a fost acum un an. Nu vreau sa explic prea mult aici. Pot doar sa spun ca m-am impacat cu gandul ca voi avea suficienta iubire de oferit tuturor copiilor ce imi vor iesii in cale, dar care nu vor fi ai mei. Se prea poate ca asta sa fie cusurul si semnul ca nu as fi fost o mama buna, Si e ok si asa..

        Ceea ce oamenii nu vad cu ochiul liber ii ajuta sa digere mai usor orele din zi.Ceea ce oamanii nu vad cu ochiul liber, ii face sa te tolereze mai mult?Ceea ce nu stii nu te afecteaza, asa se zice.Permite-ti-mi sa va naruiesc imaginea pe care o aveti cu mine.Sunt extenuata.Nu pot sa tin acel “poker face” pe care multi il afiseaza.Pentru ca oamenii ma vad intr-un anumit fel la suprafata si poate unora li se pare ca duc ceva viata de vis.Dar am extrem de multe lipsuri, in special spirituale.Poate pentru unii din voi reprezint ceva model de independenta si integritate sociala.Nu spun ca nu as putea fi dar trebuie inselease scarificiile facute pentru a ajunge intr-un punct.Cati pumni, cate lacrimi si dezamagiri…Anii petrecuti departe de oamenii dragi, de familie, in favoarea carierei si a unui statut financiar mai bun.Cata educatie, vointa si control de sine am exersat ca sa ajung in punctul in care efectiv nu vreau sa ma simt nimic.Vreau sa ma evapor.Sunt plictisita de rutina zilnica .

         Cu desavarsire, aceasta postare nu este menita sa serveasca ca exemplu pentru nimeni.Nu vreau sa va intetoseze viziunea despre propria viata.Tratati-o ca un pamflet daca vreti. Eu aleg doar sa vocalizez asumat  unele lucruri care nu mai pot fi tinute in interiorul meu, si asta imi este alinare suficenta.Cititi, aflati si mergeti mai departe.

    The joke’s on me..

    Pana data viitoare ✨

    Image source: Roger Mattos(Roger Mattos (@linearcollages) • Instagram photos and videos)