Tinandu-ne de mana prin viata

Spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac

Spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac că îți sunt pe plac. Astăzi ce rol vrei să joc: prietena iertătoare? Aliata convenabilă? Necunoscuta cunoscută de care te ferești în public, dar despre care vorbești cu patos în privat? Spune-mi, am toate costumele în garderobă si le-am cusut singură, le-am călcat, le-am parfumat. Le-am purtat de atâtea ori încât, uneori, uit dimineața, când mă trezesc, care e pielea mea și care e doar materialul.

Asta facem cu toții, de altfel. Doar că eu, la un moment dat, m-am oprit suficient cât să-mi văd propria garderobă. Și odată ce o vezi, n-o mai poți de-vedea. Iar de aici a început tot acest exercițiu al meu de a observa , pe mine, pe ceilalți, jocul ăsta îngrozitor de previzibil pe care îl jucăm cu toții, generație după generație, sub denumiri din ce în ce mai sofisticate.

Există un moment, undeva între tinerețea ta și restul vieții, când încetezi să mai participi la cursă și începi să o privești. Nu pentru că ai obosit. Nu pentru că ai câștigat. Ci pentru că, la un moment dat, ți-ai dat seama că pista e circulară și că toți alergătorii fug în același cerc, doar că poartă tricouri de culori diferite în funcție de an. E hilar, sincer. E hilar și e trist, și mai e și ceva eliberator în asta, pentru că în momentul în care te muți pe margine, începi să vezi lucruri pe care, atunci când erai în mijloc, le ratai cu desăvârșire.

Eu sunt în locul ăla acum. Pe margine. Și nu vă scriu din vreo poziție de superioritate,Doamne ferește, am alergat și eu în cercul ăla mulți ani, cu sufletul scos prin urechi, cu replicile pregătite pentru fiecare scenă .Vă scriu din poziția cuiva care, pur și simplu, s-a oprit suficient cât să vadă tiparul. Și tiparul e devastator de previzibil.

Pentru că primul lucru pe care îl vezi, când te muți pe margine, e cum oamenii se întorc. Asta e prima mișcare în coregrafia umană pe care o observi: cunosc oameni care, la fiecare prăbușire, la fiecare neîmplinire, la fiecare moment în care viața îi pune la pământ, fac același lucru. Se întorc într-un loc în care, cândva, au avut un gram de succes. Un singur gram. Poate au fost fericiți acolo trei luni din viața lor, poate au câștigat ceva, poate au fost iubiți de cineva care chiar conta. Și după aia, tot restul vieții, locul acela devine un fel de capelă personală în care se duc să se roage de fiecare dată când realitatea îi lovește.

Problema e că locul nu îi mai așteaptă. Locul s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, ei înșiși s-au schimbat. Dar întoarcerea aia compulsivă nu e despre loc…e despre ei. E despre faptul că nu suportă ideea că versiunea aia a lor, versiunea care a fost fericită odată, nu mai există. Și în loc să accepte că trebuie construită o nouă versiune, încearcă să o reanime pe cea veche cu electroșocuri de nostalgie. E ca și cum ai încerca să mai locuiești într-o casă care a ars: te plimbi printre ruine și pretinzi că simți încă mirosul de cafea din bucătărie.

Am făcut și eu asta. De mai multe ori decât îmi place să recunosc.Inca o mai fac contracr tuturor sfaturilor ce faptelor ce mi-au fost prezentate.Vorbesc de dovezi clare nu de bullshit cotidian. M-am întors în orașe, m-am întors la oameni, m-am întors la idei despre mine, doar pentru că într-un anumit moment al vieții mele acel loc, acel om, acea idee mă făcuse să mă simt cineva. Și cred că abia când îți dai seama că nu te poți întoarce, că singura direcție disponibilă e înainte, indiferent cât de neclară e ,abia atunci începi să faci pace cu tine. Dar nu prea ajungem acolo, cei mai mulți dintre noi. Pentru că ne e mai ușor să ne întoarcem decât să ne construim. Capacitatea mea de iertare e scarbos de evidenta. Iritanta pentru unii, dulce pentru altii.O adictie pentru cei ce au nevoie.

Și ne e mai ușor să ne întoarcem pentru că, în fond, nu prea știm ce vrem. Asta e a doua observație, și ea decurge natural din prima. Există o boală foarte modernă, deși cred că e veche cât omenirea, doar că acum are mai multe oglinzi în care să se admire: omul care nu știe granular ce vrea, dar știe că vrea totul. Vrea succes, dar nu poate să-ți spună în ce. Vrea iubire, dar nu poate să-ți spună de la cine. Vrea liniște, dar e dependent de haos. Vrea respect, dar nu vrea să facă lucrurile care îți aduc respect. Vrea libertate, dar îi e frică să rămână singur o seară cu el însuși. E ca un copil în fața vitrinei unei dulciuri care vrea tot, fără să știe ce-i place de fapt. Și atunci alege la întâmplare, gustă din toate, nu termină nimic, și pleacă din viață cu gura plină de o aromă vagă pe care n-o poate numi.

Problema cu a vrea totul e că totul nu există. Totul e o iluzie pe care ne-o vindem singuri ca să nu fim nevoiți să facem treaba urâtă de a alege. Pentru că, vedeți voi, a alege înseamnă a renunța. Și a renunța înseamnă a accepta că ești finit, că ai limite, că viața ta nu e infinită și că, dacă o iei pe drumul A, drumul B și C și D rămân poteci pe care n-o să le mai mergi niciodată. Asta doare. Asta doare îngrozitor. Și mulți oameni preferă să rămână toată viața în piațeta dinaintea drumurilor, pretinzând că „mai au timp să decidă”, decât să accepte durerea reală a alegerii. Omul care se rupe în prea multe părți nu se înmulțește ci se subțiază. Nu devine mai mult, devine mai puțin. Pentru că atenția lui, energia lui, sufletul lui sunt împărțite atât de fin încât din el nu mai rămâne nimic substanțial nicăieri. E peste tot și nicăieri, în același timp. Și culmea, oamenii ăștia se laudă cu fragmentarea lor. „Am atâtea proiecte.” „Am atâtea pasiuni.” „Sunt complex.” Nu, ești subțire. E o diferență.

Iar din indecizia asta, din fragmentarea asta, curge următorul comportament, poate cel mai grotesc dintre toate: omul care zice una și face alta. Pentru că dacă nu știi ce vrei, dacă te rupi în prea multe părți, dacă te întorci mereu la trecut în loc să trăiești în prezent, atunci, evident, gura ta și mâinile tale o iau pe drumuri diferite. Aici se află, cred eu, nucleul naturii umane ,în decalajul ăla obscen dintre ce spunem și ce facem. Îți spune pe față că prețuiește loialitatea, dar își înșală partenerul de cinci ani. Îți spune că prietenia e sfântă, dar îți vorbește pe la spate cu primul care îi întinde o ureche. Îți spune că disprețuiește bârfa, dar e abonatul numărul unu la ea. Îți spune că nu îl interesează banii, dar își măsoară fiecare cunoscut după mașina pe care o conduce. Îți spune că e un om bun. Întotdeauna asta îți spune. Toți cred despre ei că sunt oameni buni. N-am cunoscut niciodată în viața mea un om care, întrebat fiind, să recunoască direct că e un om mizerabil. Nici cei mai mizerabili.

De ce facem asta? De ce mințim atât? Nu doar pe ceilalți dar pe noi înșine, în primul rând. Cred că răspunsul, deși incomod, e simplu: pentru că adevărul despre noi e prea greu de cărat în spate, în fiecare zi. Dacă m-aș uita dimineața în oglindă și mi-aș spune onest cine sunt, cu toate părțile alea pe care le ascund, n-aș mai putea ieși din casă. Așa că îmi construiesc o poveste despre mine în care sunt eroul, sau cel puțin victima nobilă, sau cel puțin omul „care a încercat”. Și povestea asta mă ajută să funcționez. Mă ajută să mă privesc. Mă ajută să-i privesc pe ceilalți. Problema e că povestea nu ține când nimeni nu se uită.

Și asta e poate observația care m-a făcut cel mai cinică, deși încerc să nu fiu cinică. Omul în public e o ființă. Omul când nu îl vede nimeni e o cu totul altă ființă. Și uneori distanța dintre cei doi e atât de mare încât te întrebi cum naiba încap în același trup.Spun asta pentru că pe mine însămi m-am surprins, de multe ori, fiind două persoane. Cea care vorbește și cea care face. Cea care își dă lecții și cea care încalcă fiecare lecție pe care și-o dă. E un fel de schizofrenie morală pe care, cred, o avem cu toții în doze diferite. Diferența între oameni nu e că unii au asta și alții nu , diferența e cât de conștienți sunt de ea și cât de mult lucrează să o închidă. Există un test foarte simplu pentru oricine: cine ești tu când ești singur? Nu cine vrei să fii. Nu cine pretinzi că ești. Cine ești efectiv, la ora trei dimineața, când nu te vede nimeni, când nimeni nu te judecă, când nimic din ce faci nu va ajunge într-o poveste pe care s-o spui altcuiva? Răspunsul la întrebarea asta e singura ta biografie reală. Restul e marketing.

Iar dacă vrei să verifici cât de stratificat e un om, încearcă să îi spui adevărul în față. Asta e cea mai rapidă metodă. Pentru că aici e un fenomen care mă fascinează și mă enervează în egală măsură: oamenii care, dacă le spui ceva direct fie un adevăr inconfortabil sau o reflectare a comportamentului lor , o iau ca pe o insultă personală și intră imediat în defense mode. Nu pot să primească feedback. Nu pot să se uite la ei înșiși. Nu pot să accepte că poate, doar poate, ai dreptate într-o oarecare măsură. În loc de asta, atacă mesagerul. „Cine ești tu să-mi spui mie?” „Tu vorbești, ca și cum tu ești perfectă!” „Nu mă cunoști destul cât să zici așa ceva.” Toate astea sunt scuturi. Toate astea sunt mecanisme de protecție pentru un ego care nu suportă să fie atins.

Ceea ce mi se pare paradoxal e că aceiași oameni care nu suportă onestitatea directă sunt cei care, în alte momente, se plâng că nimeni nu le spune lucrurile pe față, că „și-ar dori prieteni adevărați care să le zică ce gândesc. Mint. Nu și-ar dori. Pentru că în clipa în care un prieten adevărat încearcă să le zică ceva, devin dușmani peste noapte. Cred că adevărul gol-goluț e că noi, ca specie, nu suntem construiți pentru onestitate. Suntem construiți pentru supraviețuire, iar supraviețuirea socială depinde de un anumit nivel de fățărnicie reciprocă. Tu te prefaci că nu vezi ce văd, eu mă prefac că nu văd ce vezi, și așa putem să stăm la aceeași masă fără să ne sfâșiem. E un contract tacit. Iar cei care îl rup, fie sunt sfinți, fie sunt nebuni, fie sunt suficient de obosiți cât să nu le mai pese. Eu sunt undeva în ultima categorie, cred. Am obosit să mă mai prefac că nu văd.

Dar dacă e să sap și mai adânc, dacă e să mă întreb de unde vine toată zbaterea asta ajung mereu în același loc. Ajung la rana din care curg toate celelalte: la iubirea care n-a venit la timp. Există oameni care n-au fost iubiți la momentul potrivit. Nu vorbesc de iubire romantică, ci de iubirea aia primă, de bază, de la cei care trebuiau să fie acolo când ei erau mici și fragili și se construiau. N-au fost îmbrățișați destul. Nu li s-a spus că sunt importanți. Nu li s-a arătat că existența lor e o bucurie pentru cineva. Și au crescut cu un gol pe care, ulterior, l-au căutat să-l umple în absolut toate locurile greșite.Oamenii ăștia ajung adulți și pretind că știu ce e iubirea. Vorbesc despre ea cu o siguranță aproape patologică. Dau sfaturi despre relații. Scriu despre cum trebuie să iubești. Dar dacă te uiți cu atenție la cum iubesc ei efectiv, vezi că nu iubesc ci se agață. Nu iubesc ,controlează. Nu iubesc ,doar folosesc. Pentru că ceea ce ei numesc iubire e, de fapt, foamea aceea veche de când erau copii, deghizată în pasiune adultă. Iar foamea aia nu poate fi săturată de nimeni, niciodată. Ce e trist e că ăștia sunt cei mai categorici. Cei care n-au gustat niciodată ceva sunt cei mai siguri că știu ce gust are. Un om care a fost iubit autentic, profund, în copilărie, vorbește despre iubire cu o anumită umilință. Știe că e ceva mare, complicat, că are nuanțe pe care nu le poate explica. Un om care n-a fost iubit vorbește despre iubire cu certitudini, cu definiții, cu reguli. Pentru că, în lipsa experienței reale, și-a construit o teorie. Și teoriile sunt mereu mai precise decât realitatea, pentru că nu trebuie să se confrunte cu ea.

Și tot din rana asta veche cred că vine și ultimul comportament despre care vreau să vorbesc aici, cel mai subtil dintre toate: bărcile de salvare. De ce facem asta? De ce, chiar și în cele mai bune relații, în cele mai stabile situații, în momentele când avem în sfârșit ce ne-am dorit, păstrăm undeva, într-un colț, o barcă de salvare? Un număr de telefon. O ușă întredeschisă. O posibilitate. Un „în caz de orice”. Pentru că primul lucru pe care ți-l arată lipsa iubirii în copilărie e că nimic nu e sigur, că oricine te poate părăsi, că trebuie să ai mereu un plan de scăpare. Iar lecția asta se prinde atât de adânc în tine, încât n-o mai poți smulge nici cu cleștele, nici cu douăzeci de ani de terapie. Devine modul tău de a funcționa în lume. Și astfel, adultul aparent funcțional, aparent în relații solide, păstrează bărci de salvare. Pentru orice eventualitate. Și se minte că „nu înseamnă nimic”, că „doar mai vorbim, atât”, că „e doar un prieten vechi”. Dar, dacă e sincer cu sine, știe foarte bine ce face. Își păstrează o ieșire. Pentru că lumea, în experiența lui timpurie, e un loc din care trebuia mereu să poți ieși. Tragedia e că, păstrând bărci de salvare, nu pornești niciodată cu adevărat pe mare. Nu te scufunzi în nimic. Nu clădești nimic profund. Pentru că profunzimea cere renunțarea la bărcile de salvare, iar tu nu te-ai obișnuit niciodată să le lași în urmă.

Cred ca suntem niște ființe panicate care încercăm să rezolvăm panica prin diversificare. Mai multe relații, mai multe locuri, mai multe identități, mai multe variante de noi. Ca și cum, dacă am fi suficient de mulți, n-o să mai murim cu adevărat. Ca și cum, dacă lăsăm o variantă a noastră în fiecare loc, ceva din noi va supraviețui. Dar nu supraviețuiește. Și undeva, undeva în adâncul nostru, știm asta. Și de aia suntem mereu nemulțumiți. De aia ne întoarcem mereu la locul ăla unde am fost fericiți cândva , pentru că acolo, pentru un moment, am uitat că o să murim. Acolo, pentru un moment, am fost întregi. Și încercăm să replicăm acel moment toată viața, fără să acceptăm că momentul ăla a fost un cadou, nu un model.

Am ajuns, cum spuneam la început, în natura asta de observator. Și e hilar, sincer, pentru că nu am ales-o. Nu m-am trezit într-o zi spunând „de azi mă retrag pe margine”. Pur și simplu, după suficiente cicluri, după suficiente costume probate, după suficiente experiențe în care am văzut același tip de om cu același tip de comportament producând același tip de rezultat, ceva s-a întâmplat în mine. O oboseală, dar nu rea. O claritate, dar nu superioară. Doar o constatare. Și constatarea e asta: pot să mai treacă zece ani de acum încolo. Pot să mai treacă douăzeci. Și voi găsi aceiași oameni, cu același anturaj, făcând aceleași lucruri, doar că ambalate sub alte denumiri. Pentru că oamenii nu se schimbă fundamental, decât foarte rar și doar dacă există o explozie interioară de o asemenea magnitudine încât rearanjează totul. Și exploziile astea sunt rare. Cei mai mulți oameni își trăiesc viața exact așa cum au început-o, doar că își schimbă costumele.

Întrebarea care vine, evident, e: și acum ce? Dacă ai observat toate astea, dacă te-ai mutat pe margine, dacă vezi tiparul, ce faci cu informația asta? Aici e partea grea. Pentru că ai două opțiuni, practic. Prima e să te transformi într-un cinic, să te închizi, să decizi că oamenii sunt răi sau mediocri sau ipocriți și să te retragi într-un soi de superioritate amară. Asta e tentația. Asta e drumul ușor. Și o să fii justificat în asta pentru ca observațiile tale sunt corecte, nu ai inventat nimic, vezi ce vezi. A doua opțiune, mult mai grea, e să accepți tiparul fără să te otrăvești de el. Să înțelegi că oamenii sunt așa pentru că oamenii așa au fost și așa vor fi, în mare parte. Să nu mai aștepți de la ei ce nu pot să dea. Să nu te mai surprinzi când oamenii sunt ei înșiși. Să iubești ce e de iubit la ei și să nu te mai ranchiunești pe ce nu se poate schimba. Și, în paralel, să încerci tu, măcar tu, să nu fii încă unul. Să nu fii încă unul care zice una și face alta. Să nu fii încă unul care ține bărci de salvare. Să nu fii încă unul care se reîntoarce mereu în trecut. Măcar tu. Măcar într-o zi pe săptămână, dacă nu reușești în fiecare.

Așa că, întorcându-mă la întrebarea de la început: spune-mi cine ești, ca să știu cum să mă prefac. Doar că eu, una, nu mai vreau să mă prefac. Am scos costumele din garderobă, le-am pus într-o cutie, am închis cutia. Poate o redeschid la un moment dat, pentru că suntem oameni și nu există drum drept până la capăt. Dar deocamdată, asta e tot ce am de oferit: o femeie care a stat suficient pe margine cât să vadă jocul și care a hotărât că nu mai vrea să joace. Și dacă tot ești aici, citind până la capăt, poate că te-ai recunoscut undeva. În omul care se întoarce. În omul care vrea totul. În omul care minte. În omul de după ușile închise. Și dacă te-ai recunoscut și nu ai intrat în defensivă citind, atunci poate că și tu ești pe drumul către margine. Și asta, sincer, e tot ce-ți pot ura. Restul îți spui singur, la ora trei dimineața, când nu te vede nimeni.

Până data viitoare ✨