Tic-tac… Noaptea se lipește de piele și inima atârnă greu în piept. Am fost bine. Acum o săptămână, eram aproape întreagă. Simțeam că am descifrat ceva un fragment din ecuația propriei mele ființe. Mă ridicasem dintr-o amorțeală lungă, ca un om care deschide pentru prima dată ochii după o comă. Lumina mă ținea între două respirații..Acum… mă simt prinsă în teoria superpoziției a lui Schrödinger, unde sunt și vie, și inertă, în același timp. Două stări simultane, două versiuni ale mele care nu s-au hotărât care e mai reală.
Mă contorsionez pe dinăuntru și, uneori, oglinda îmi reflectă exact asta: o expresie răsucită, o figură care încearcă să mimeze normalitatea. Fiecare grimasă e direct legată de cât de puțin mai simt. Cât de gol a devenit spațiul în care, cândva, era bucurie. Aștept. Ca și cum așteptarea în sine ar putea crea o aliniere. Ca și cum, dacă aș sta destul de nemișcată, planetele s-ar decide să-mi repare traiectoria. Sau poate cineva ar veni, ar întinde mâna, și m-ar trage din groapa asta în care am alunecat cu un picior și-un gând.
Dar nu vine nimeni. Și, poate, nici nu trebuie. Viața mea nu e responsabilitatea altcuiva oricât de poetic ar suna. Așa că tac. Așa că stau. Mă ancorez în prezent ca o statuie într-un muzeu . Trecătorii mă privesc, unii poate tresar, alții doar se întreabă din priviri: „unde? cum?” Dar toți, absolut toți, merg mai departe. Nici nu mai știu cum s-o numesc. E o stare care se prelungește… tulbure, neschimbată, familiară până la saturație. Da, vreau să trăiesc. Și, în același timp, simt dorința aceea grea de a nu mai simți nimic.
E o decizie cu pierderi în ambele sensuri. Și da, poate pentru unii va fi un șoc să citească asta și să creadă că exagerez, că e doar un act teatral de atenție. Dar vouă, celor care citiți în liniște, pot doar să vă doresc să nu cunoașteți niciodată felul ăsta de gol interior. Să nu vă simțiți, nici pentru o clipă, insuficienți sau „greșiți” în pielea voastră.
Mi s-a spus de-atâtea ori că gândesc prea mult. Că exagerez cu simțirea. Dar eu mă liniștesc organizând haosul — în dulapul cu haine, în sertarele gândurilor. Și da, știu că peste două zile totul o ia de la capăt. Dar nu e ironic că știu că haosul va veni tot din mine? Eu sunt creatorul. Aș putea să rescriu tot. Să fiu mai atentă, să filtrez, să nu simt atât. Dar… unde mai e farmecul?
În ora aia în care îmi pierd timpul împăturind material care nu contează, simt ca am un scop pentru câteva clipe ,că fac ceva pentru mine. E ridicol? Poate. Dar e al meu. Eu nu cunosc altă cale decât să fiu așa. Mă uit la detalii, le pun cap la cap. Caut un sens. Un tipar. O matematică ascunsă în toate. Refuz fracțiile. Prefer numerele întregi. Prefer realul, chiar dacă e greu. Și da, caut simboluri în fiecare lucru mic, pentru că simt, undeva acolo, un mesaj care încă așteaptă să fie înțeles. Sunt prinsă într-o stare de superpoziție în care mi-e imposibil să fiu doar pe jumătate ,nici în simțire, nici în absență. Ori sunt, ori nu sunt. În lumea asta în care trăirile coexistă și se anulează, n-am loc pentru jumătăți de măsură, pentru iubiri cu condiții sau atingeri trase la indigo. Dacă vrei să rămâi în energia mea, trebuie să o simți întreagă, nu în reprize. Am învățat că a rămâne într-o iubire pe jumătate mă sfâșie mai lent, dar mai sigur, decât absența ei completă. În starea mea cuantică nu mai negociez vibrațiile. Ori e tot, ori e liniște. Ori alegi să mă vezi cu ochii întregi, ori rămân nevăzută …dar întreagă.
Și dacă mă înșel? Dacă, exact ca în atâtea dăți înainte, am ales să cred într-o versiune blândă a realității, doar ca să mă prăbușesc din nou? Campioană la pierdere, ăsta ar fi titlul meu în oglindă. Am sperat că timpul va lucra în favoarea mea, că starea asta lipicioasă, obosită, se va topi in canicula de afara. Dar n-a făcut decât să mă întindă mai subțire. Și dacă, de fapt, nu mai există „ridicat”? Dacă, dacă aș fi putut, m-aș fi ridicat deja. Poate că tratamentul ăla „specializat” sau conversația cu un om „neutru” n-ar repara nimic, doar ar muta durerea într-un alt colț, mai liniștit.
Am iubit. Intens, până la os. Și am pierdut. Iar pierderea asta m-a dezmembrat, nu metaforic. A fost ireversibilă, irevocabilă . Am căutat să sting focul cu tăceri induse. Dar știam, încă dinainte, că uitarea nu e posibilă. Doar ameliorarea, care și ea vine cu o notă de subsol. Sunt personajul principal în filmul ăsta cu titlul ironic: „Soarele etern al minții fără pete”. Doamne, nu-mi mai trimite oameni. Sunt secată, un câmp uscat fără nimic de oferit. Sunt o corabie care se mișcă în derivă, nu spre o destinație, ci împinsă de întâmplare. Și știți ce e cu adevărat înfricoșător? Cât de fragile sunt firele dintre noi. Cum o propoziție spusă la momentul greșit, poate rupe un om.
Mintea mea nu tace. Nici noaptea. E un generator de „dacă”: dacă nu mi-ai fi ieșit în cale? dacă nu ți-aș fi tulburat drumul? Sunt atâția oameni pe care nu i-am cunoscut încă, și totuși zilele trec. Viața curge. Muzica mă atinge încă într-un fel ciudat, iar firul ierbii firul ăla simplu ,rămâne verde. Chiar și când eu nu mai știu dacă mai cresc. Sau doar exist.
A trecut atât de mult timp, încât începe să pară o glumă proastă — un fel de piesă de teatru care se repetă pe scenă goală. Cum naiba nu pot să-mi revin? Ce a fost atât de profund încât nu se lasă dat la o parte, nici măcar cu brutalitate? L-am întors pe toate părțile și tot n-am găsit colțul unde să-l înghesui, unde să-l uit „din greșeală”. Dar inima… ea nu uită. Nici nu se supune. Când e infinită, nu mai explici. Nu mai dai justificări pentru felul în care plângi fără zgomot sau te închizi fără motiv. Ar fi supraomenesc să cer cuiva să mă înțeleagă, când nici el — cel care mi-a spart liniștea — n-a înțeles vreodată ce a făcut.
El n-a vrut să-l iubesc. N-a pus pe masă nimic clar. A aruncat iubirea ca pe o bomboană palmată, și-apoi s-a făcut că plouă. Sunt vie și moartă în același timp. Sunt aici. Sunt și acolo. Superpoziție cuantică în desfășurare. Două stări care mă cer, mă frâng, mă țin. Și când doare, mă tai singură cu amintiri scurte. Din rană ies flori dar nu e romantic. E real. Îmi amintesc de ce mă doare și, ca un ritual, pun sare. Știu ce fac. Dar nu pot altfel. Nu știu să trăiesc nici cu, nici fără. Masochism? Poate. Dar e sincer. Cu aceleași mâini care mi-au atins fața în șoaptă, el a atins alte povești, alte trupuri ,fără să se gândească la ce rupea din mine. Animal fără stăpân. Și continuă. Continuu și eu, dar altfel. Puțin mai ciobita. Puțin mai lucidă. Și tot cu inima pe masă.
O viață întreagă ni s-a spus cum „ar trebui” să fim ,cum să vorbim, cum să simțim, cum să ne așezăm în lume fără să deranjăm. Am fost programați de mici cu rețete de corectitudine, dar nimeni nu ne-a spus ce facem când viața ne dă foc pe dinăuntru. Maturitatea nu e un prag ,e un câmp de luptă pe care ne trezim goi, fără armură, fără manual de instrucțiuni. Poate dacă știam ce ne așteaptă, nu ne grăbeam deloc să „creștem”. În lumea asta, dacă n-ai stomac tare și sânge rece, n-ai cum să reziști. Pentru că e prea multă răutate îmbrăcată în politețe, prea multă superficialitate cu fundal „estetic”, prea multe iubiri pe o singură direcție.
Mi s-a spus că ceea ce caut e imposibil. O utopie emoțională. O prostie.Am avut o discuție lungă cu un „geniu” autoproclamat, care îmi explica rațional că emoțiile sunt capcane. Că e mai bine să le închizi, să treci peste. Eu i-am spus că prefer să le simt până la os, pentru că altfel, ele fac implozie. Și nu uită. Ce nu știa el e că singurul motiv pentru care am putut să purtăm discuția aia fără ca eu să fiu la trei metri sub pământ, a fost că mi-am ascultat vocea interioară. Că în loc să-mi închid durerea într-un cufăr, am făcut din ea glas.
Cât de crunt… și totuși cât de banal a devenit. Ce anume? Nici nu mai știu exact. Dar îmi revine iar și iar în gând, ca o frază fără final, pentru că s-au strâns prea multe, până când sensul s-a diluat în oboseală. Mă retrag, zi după zi. Nu mai vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau. M-am săturat de discuții cu gust neutru, fără sare, fără inimă, fără puls. Sunt într-o misiune tăcută să mă regăsesc, doar că am ochii acoperiți și niciun punct cardinal în piept. Undeva pe drum am pierdut ceva mai prețios decât o relație: încrederea. Era vitală. Ea mă făcea să am răbdare, să ascult cu inima, să ating cu blândețe, să sar peste frici mai înalte decât mine. Încrederea era ușa aceea deschisă în plină zi către un loc cald, unde două brațe te cuprindeau ca și cum ai fost așteptată toată viața. Mirosea a rocă încinsă și turta dulce , ciudat și familiar. Acolo era liniște.
Asta e superpoziția mea cuantică: e ora 7 seara acum, în prezent. Scriu, privesc lumina soarelui care-mi atinge geamul. Dar tot ora 7 e și în trecut, și lovesc peretele în gând, întrebându-mă cum am putut să fiu atât de oarbă. Tot ora 7 e și într-un 24 care miroase a iarnă, și urc un deal frumos, aerul e curat, iar inima mai plina. Și tot ora 7 e, undeva în viitor, unde o versiune de-a mea închide ochii și inspiră recunoștință pură, pentru simplul fapt că mai are un apus de privit. Unul dintre aceia care nu cer nimic, dar îți dau tot.
Și-acum, întrebarea care rămâne, chiar și când toate celelalte tac: Cum e să fii iubit?
E să nu mai simți nevoia să te explici. E atunci când tăcerea ta nu provoacă distanță, ci devine spațiu de siguranță. E când cineva îți ține gândurile în palme, fără să le strângă prea tare. Să fii iubit… e să nu mai simți că ocupi locul cuiva. E ca o lumină care nu te orbește, ci doar îți amintește că exiști. Și, uneori, e suficient să știi că, într-un colț de lume, cineva te simte fără să trebuiască să te înțeleagă.
Asta e iubirea — în forma ei necomplicată. Sau cel puțin… așa cred
Sa fiti iubiti… pana data urmatoare ✨
Tinandu-ne de mana prin viata 