Tinandu-ne de mana prin viata

Vara asta mi-a luat… dar mi-a și dat.

Dostoievski spunea într-una din lucrările sale că omul care se minte pe sine și își ascultă propria minciună ajunge să nu mai poată deosebi adevărul, nici în el, nici în jurul lui, și astfel pierde respectul față de sine și față de ceilalți. Iar nemaiavând respect, încetează să iubească.

Blogul ăsta va fi scris intenționat cam dezordonat. Uneori vorbesc la persoana întâi, despre mine. Alteori povestesc de la distanță, la persoana a treia, ca și cum aș vorbi despre altcineva. Și, din când în când, mă adresez direct lui, chiar dacă nu va citi niciodată rândurile astea. N-am avut altă opțiune. Sunt lucruri pe care nu le puteam spune decât privindu-l în ochi, fie și doar în scris. Așa că nu sunteți voi, sunt eu.

În ultimii patru ani din viața mea cred că pot să spun sincer că am trecut prin toate emoțiile posibile și le voi expune în ordinea exactă: am plâns. M-am sufocat. Mi-am pierdut credința în Dumnezeu. M-am pierdut pe mine însămi. Din nou m-am sufocat. Am prins puțină viață și am iubit. Am vrut să mor. Apoi am vrut să mai trăiesc puțin. Am vrut să dau foc la lume, să ardă toată. Nu-mi mai păsa. Și singurele motive pentru care eu mai sunt încă aici acum și capabilă să scriu aceste rânduri se datorează tatălui meu și unui motan. Singurele două ființe din viața mea care mă iubesc necondiționat și care mă alină cu simpla lor prezență.

Ce credeți că se alege de un om mințit constant? La început, rezistă. Simte că ceva nu se potrivește, că vorbele nu se leagă cu faptele, și se agață de propria percepție. Dar minciuna repetată are răbdare. Picură zi de zi, până când omul obosește să se mai apere și începe, încet, să creadă. Iar cea mai crudă întorsătură e că, la un moment dat, nu mai are nevoie de nimeni ca să fie mințit și preia el însuși rolul. Vocea care îl diminua din afară devine vocea din capul lui. Ajunge să se convingă singur că nu merită mai mult, că e prea mult sau prea puțin, că vina e mereu a lui.

Odată cu asta, își pierde busola. Nu mai are încredere în ce vede, în ce simte, în ce știe. Se întreabă la fiecare pas dacă nu cumva exagerează, dacă nu cumva realitatea lui e greșită. Și, fără repere, se amorțește, pentru că a simți devine prea riscant. Dar tocmai aici stă și speranța: în ziua în care poate numi minciuna drept minciună, omul începe, fără să-și dea seama, să-și ia viața înapoi.

Cred că am rezistat eroic. Vara asta mi-a luat exact sursa minciunilor și, oricât de greu a fost, cred că mi-a făcut un bine. Printr-o aliniere divină, oricare o fi fost ea, am decis într-o dimineață că nu mai vreau. M-am trezit pur și simplu, m-am spălat pe față, m-am uitat în oglindă și am decis că astăzi se încheie rolul meu de salvator. Atât. Uneori schimbările mari nu vin cu tunete și fulgere, ci într-o dimineață obișnuită, în fața propriei reflexii.

Pentru că sindromul salvatorului este, probabil, cel mai periculos dintre toate. Pare o virtute, dar e o capcană blândă. Te învață că valoarea ta stă în cât de mult poți repara pe alții, așa că îți dai timpul, energia și liniștea unor oameni care nu ți le cer și nici nu ți le prețuiesc. Îi ții pe linia de plutire în timp ce tu te scufunzi și numești asta iubire.

În dimineața aceea, în oglindă, am înțeles în sfârșit că singura persoană pe care aveam voie s-o salvez eram eu.

Genul ăsta de „afecțiune” să nu mă mai găsească niciodată.

Dar vara asta mi-a și dat. Și, ca de obicei, mi-a dat exact când nu mai căutam nimic. Iar dacă vei ajunge să citești aceste rânduri, fii fără griji, ești și vei rămâne un necunoscut atât în povestea asta, cât și în ochii celorlalți. Cum să încep să te descriu? Un simplu mesaj. Atât a fost nevoie ca să mă sucească din temelii și să-mi amintească un lucru pe care aproape îl uitasem: că închiderea nu e același lucru cu siguranța. Îți mulțumesc că m-ai chemat. Și că mi-ai dat voie să te cunosc, fără să mă grăbești și fără să-mi ceri să fiu altcumva decât eram în seara aceea. Trebuie să recunosc ceva. Nu m-am uitat prea mult la tine cât am vorbit. Nu pentru că n-aș fi fost sinceră, tot ce ți-am povestit din trista și întortocheata mea viață a fost adevărat. Ci pentru că nu-mi venea să cred că ești real. Aveam senzația că, dacă te privesc prea mult, te-ai dizolva. Aveam impresia că stau de vorbă cu mine însămi. Și vibrația asta nu o simt cu mulți în general, pentru că e dat rar să rezonezi atât de bine cu un alt semen.

Aș fi vrut să te rog să mai stai, dar știam deja răspunsul. Ai fost doar în trecere…

Ești frumos…

Și măcar pot să te ador de la distanță.

Dar am ajuns la vârsta și la ora din noapte în care pot spune lucrul ăsta fără să-mi tremure vocea, că m-am săturat de oameni temporari. De iubiri cu termen de expirare încă din prima seară, doar că nimeni nu ți-l citește cu voce tare. De povești care încep frumos și se sfârșesc înainte să apuce să devină ceva.

M-am săturat de veri, de nopți, de trei săptămâni intense urmate de o tăcere care se instalează încet, ca frigul într-o casă în care s-a stins căldura. La început nici nu-ți dai seama. Apoi te trezești că tremuri și nu mai știi de când.

Și nici măcar nu scriu asta ca să mă plâng. Am trecut de mult de faza asta, sunt coaptă. Scriu pentru că vreau să înțeleg.

Iar ceea ce urmează să spun în următoarele rânduri o să sune foarte dur, dar e adevărul meu. Ar fi fost mai usor să nu ne fi întâlnit niciodată…

Nu pentru că regret timpul. Ci pentru că, până să-l cunosc, trăiam confortabil în ignoranță. Nu știam că există cineva ca el. Nu știam cât de bine poate să te asculte un om, cât de liniștită te poate face prezența cuiva, cum arată bunătatea când nu se afișează, ci doar există. Nu știam. Și nu-mi lipsea, pentru că nu aveam de unde să știu ce-mi lipsește.

Acum știu. Și cunoașterea asta e o povară pe care nu am cerut-o. E ca și cum ai trăi toată viața fără să fi văzut marea, mulțumit cu lacul din spatele casei, și apoi cineva te duce o singură dată pe malul oceanului și pleacă, lăsându-te înapoi la lacul tău. Lacul nu s-a schimbat. Tu te-ai schimbat. Acum știi ce e dincolo și nu mai poți să te prefaci că nu știi.

Asta mi-a făcut. M-a dus la ocean pentru o vară și m-a lăsat înapoi la mal.

Și aici trebuie să fiu cinstită cu mine, chiar dacă mă doare. Pentru câteva săptămâni am zburat.

Nu exagerez. Mi-au crescut aripi de nicăieri. Dintr-o vară în care abia mă târam, în care mă trezeam și trebuia să-mi amintesc de ce merită, m-am pomenit deodată ușoară. Verificam telefonul și inima îmi tresărea ca la șaisprezece ani. Îmi construiam scenarii. Îmi imaginam toamna, iarna, cum ar fi să-l cunosc cu adevărat, cum ar arăta viața mea dacă în ea ar exista un om ca el. Îmi permiteam să sper, și sperasem atât de puțin în ultima vreme încât uitasem cât de bine se simte.

Ce prostie. Ce prostie frumoasă și dureroasă.

Nu vreau să înfrumusețez ce simt acum, pentru că înfrumusețarea e felul meu de a fugi. Așa că o spun simplu. Sunt tristă. Sunt tristă într-un fel obosit și sec. E o deznădejde așezată, care s-a mutat în casă și și-a scos pantofii.

E deznădejdea cuiva care începe să se întrebe dacă nu cumva asta e tot ce va primi vreodată. Fragmente. Începuturi. Bărbați minunați care rămân minunați exact pentru că nu apucă să devină reali, pentru că pleacă înainte ca magia să se uzeze. Poate că eu asta sunt pentru viața asta. Un preambul. O repetiție generală pentru fericirea pe care o vor trăi alții, cu altcineva.

Și cel mai rău e că nici măcar nu pot să fiu supărată pe el. Nu mi-a promis nimic. Nu m-a mințit. A fost doar el, iar eu am fost cea care a construit o catedrală pe o fundație de nisip. Furia ar fi fost mai ușoară. Furia îți dă ceva de făcut. Dar nu am pe cine să fiu furioasă, în afară de mine, care iar am sperat, iar m-am avântat, iar am uitat lecția pe care viața mi-o tot predă și pe care eu refuz să o învăț. Am ales să fug eu prima. I-am spus să mai rărim conversațiile. Nu pentru că nu mai vreau să vorbesc cu el, ci pentru că nu știu să vorbesc pe jumătate. Nu știu să fiu indiferentă, nu știu să fiu rece, nu știu să dozez cât simt ca să încapă într-o prietenie cuminte. Ori mă arunc cu totul, ori mă retrag, altă viteză nu am. Am ales sutul pe care mi-l dau singură, în locul celui pe care aș fi putut să-l primesc. Doare mai puțin când e mâna ta pe trăgaci.

Astea sunt consecințele de a simți.

Nu am o concluzie luminoasă de pus aici.

Adevărul e că nu știu dacă data viitoare o să știu. Probabil o să uit iar. Probabil o să-mi crească iar aripi la primul om care mă privește cu puțină atenție, și probabil o să cad iar, la fel de repede, și o să scriu iar un text ca ăsta, la fel de trist, doar cu alt nume nescris în el.Nu imi ramane decat sa astept sa vina iarna, sa imi aduca urmatoarea lectie.

Mereu senină, etern neînțeleasă. Aspru subestimată.

Clau ✨

Dum spiro, spero