←

Tinandu-ne de mana prin viata

Tag: writing

  • Superpozitia cuantica

    claudiacostea10

    Tic-tac… Noaptea se lipește de piele și inima atârnă greu în piept. Am fost bine. Acum o săptămână, eram aproape întreagă. Simțeam că am descifrat ceva un fragment din ecuația propriei mele ființe. Mă ridicasem dintr-o amorțeală lungă, ca un om care deschide pentru prima dată ochii după o comă. Lumina mă ținea între două respirații..Acum… mă simt prinsă în teoria superpoziției a lui Schrödinger, unde sunt și vie, și inertă, în același timp. Două stări simultane, două versiuni ale mele care nu s-au hotărât care e mai reală.

    Mă contorsionez pe dinăuntru și, uneori, oglinda îmi reflectă exact asta: o expresie răsucită, o figură care încearcă să mimeze normalitatea. Fiecare grimasă e direct legată de cât de puțin mai simt. Cât de gol a devenit spațiul în care, cândva, era bucurie. Aștept. Ca și cum așteptarea în sine ar putea crea o aliniere. Ca și cum, dacă aș sta destul de nemișcată, planetele s-ar decide să-mi repare traiectoria. Sau poate cineva ar veni, ar întinde mâna, și m-ar trage din groapa asta în care am alunecat cu un picior și-un gând.

    Dar nu vine nimeni. Și, poate, nici nu trebuie. Viața mea nu e responsabilitatea altcuiva oricât de poetic ar suna. Așa că tac. Așa că stau. Mă ancorez în prezent ca o statuie într-un muzeu . Trecătorii mă privesc, unii poate tresar, alții doar se întreabă din priviri: „unde? cum?” Dar toți, absolut toți, merg mai departe. Nici nu mai știu cum s-o numesc. E o stare care se prelungește… tulbure, neschimbată, familiară până la saturație. Da, vreau să trăiesc. Și, în același timp, simt dorința aceea grea de a nu mai simți nimic.

    E o decizie cu pierderi în ambele sensuri. Și da, poate pentru unii va fi un șoc să citească asta și să creadă că exagerez, că e doar un act teatral de atenție. Dar vouă, celor care citiți în liniște, pot doar să vă doresc să nu cunoașteți niciodată felul ăsta de gol interior. Să nu vă simțiți, nici pentru o clipă, insuficienți sau „greșiți” în pielea voastră.

    Mi s-a spus de-atâtea ori că gândesc prea mult. Că exagerez cu simțirea. Dar eu mă liniștesc organizând haosul — în dulapul cu haine, în sertarele gândurilor. Și da, știu că peste două zile totul o ia de la capăt. Dar nu e ironic că știu că haosul va veni tot din mine? Eu sunt creatorul. Aș putea să rescriu tot. Să fiu mai atentă, să filtrez, să nu simt atât. Dar… unde mai e farmecul?

    În ora aia în care îmi pierd timpul împăturind material care nu contează, simt ca am un scop pentru câteva clipe ,că fac ceva pentru mine. E ridicol? Poate. Dar e al meu. Eu nu cunosc altă cale decât să fiu așa. Mă uit la detalii, le pun cap la cap. Caut un sens. Un tipar. O matematică ascunsă în toate. Refuz fracțiile. Prefer numerele întregi. Prefer realul, chiar dacă e greu. Și da, caut simboluri în fiecare lucru mic, pentru că simt, undeva acolo, un mesaj care încă așteaptă să fie înțeles. Sunt prinsă într-o stare de superpoziție în care mi-e imposibil să fiu doar pe jumătate ,nici în simțire, nici în absență. Ori sunt, ori nu sunt. În lumea asta în care trăirile coexistă și se anulează, n-am loc pentru jumătăți de măsură, pentru iubiri cu condiții sau atingeri trase la indigo. Dacă vrei să rămâi în energia mea, trebuie să o simți întreagă, nu în reprize. Am învățat că a rămâne într-o iubire pe jumătate mă sfâșie mai lent, dar mai sigur, decât absența ei completă. În starea mea cuantică nu mai negociez vibrațiile. Ori e tot, ori e liniște. Ori alegi să mă vezi cu ochii întregi, ori rămân nevăzută …dar întreagă.

    Și dacă mă înșel? Dacă, exact ca în atâtea dăți înainte, am ales să cred într-o versiune blândă a realității, doar ca să mă prăbușesc din nou? Campioană la pierdere, ăsta ar fi titlul meu în oglindă. Am sperat că timpul va lucra în favoarea mea, că starea asta lipicioasă, obosită, se va topi in canicula de afara. Dar n-a făcut decât să mă întindă mai subțire. Și dacă, de fapt, nu mai există „ridicat”? Dacă, dacă aș fi putut, m-aș fi ridicat deja. Poate că tratamentul ăla „specializat” sau conversația cu un om „neutru” n-ar repara nimic, doar ar muta durerea într-un alt colț, mai liniștit.

    Am iubit. Intens, până la os. Și am pierdut. Iar pierderea asta m-a dezmembrat, nu metaforic. A fost ireversibilă, irevocabilă . Am căutat să sting focul cu tăceri induse. Dar știam, încă dinainte, că uitarea nu e posibilă. Doar ameliorarea, care și ea vine cu o notă de subsol. Sunt personajul principal în filmul ăsta cu titlul ironic: „Soarele etern al minții fără pete”. Doamne, nu-mi mai trimite oameni. Sunt secată, un câmp uscat fără nimic de oferit. Sunt o corabie care se mișcă în derivă, nu spre o destinație, ci împinsă de întâmplare. Și știți ce e cu adevărat înfricoșător? Cât de fragile sunt firele dintre noi. Cum o propoziție spusă la momentul greșit, poate rupe un om.

    Mintea mea nu tace. Nici noaptea. E un generator de „dacă”: dacă nu mi-ai fi ieșit în cale? dacă nu ți-aș fi tulburat drumul? Sunt atâția oameni pe care nu i-am cunoscut încă, și totuși zilele trec. Viața curge. Muzica mă atinge încă într-un fel ciudat, iar firul ierbii firul ăla simplu ,rămâne verde. Chiar și când eu nu mai știu dacă mai cresc. Sau doar exist.

    A trecut atât de mult timp, încât începe să pară o glumă proastă — un fel de piesă de teatru care se repetă pe scenă goală. Cum naiba nu pot să-mi revin? Ce a fost atât de profund încât nu se lasă dat la o parte, nici măcar cu brutalitate? L-am întors pe toate părțile și tot n-am găsit colțul unde să-l înghesui, unde să-l uit „din greșeală”. Dar inima… ea nu uită. Nici nu se supune. Când e infinită, nu mai explici. Nu mai dai justificări pentru felul în care plângi fără zgomot sau te închizi fără motiv. Ar fi supraomenesc să cer cuiva să mă înțeleagă, când nici el — cel care mi-a spart liniștea — n-a înțeles vreodată ce a făcut.

    El n-a vrut să-l iubesc. N-a pus pe masă nimic clar. A aruncat iubirea ca pe o bomboană palmată, și-apoi s-a făcut că plouă. Sunt vie și moartă în același timp. Sunt aici. Sunt și acolo. Superpoziție cuantică în desfășurare. Două stări care mă cer, mă frâng, mă țin. Și când doare, mă tai singură cu amintiri scurte. Din rană ies flori dar nu e romantic. E real. Îmi amintesc de ce mă doare și, ca un ritual, pun sare. Știu ce fac. Dar nu pot altfel. Nu știu să trăiesc nici cu, nici fără. Masochism? Poate. Dar e sincer. Cu aceleași mâini care mi-au atins fața în șoaptă, el a atins alte povești, alte trupuri ,fără să se gândească la ce rupea din mine. Animal fără stăpân. Și continuă. Continuu și eu, dar altfel. Puțin mai ciobita. Puțin mai lucidă. Și tot cu inima pe masă.

    O viață întreagă ni s-a spus cum „ar trebui” să fim ,cum să vorbim, cum să simțim, cum să ne așezăm în lume fără să deranjăm. Am fost programați de mici cu rețete de corectitudine, dar nimeni nu ne-a spus ce facem când viața ne dă foc pe dinăuntru. Maturitatea nu e un prag ,e un câmp de luptă pe care ne trezim goi, fără armură, fără manual de instrucțiuni. Poate dacă știam ce ne așteaptă, nu ne grăbeam deloc să „creștem”. În lumea asta, dacă n-ai stomac tare și sânge rece, n-ai cum să reziști. Pentru că e prea multă răutate îmbrăcată în politețe, prea multă superficialitate cu fundal „estetic”, prea multe iubiri pe o singură direcție.

    Mi s-a spus că ceea ce caut e imposibil. O utopie emoțională. O prostie.Am avut o discuție lungă cu un „geniu” autoproclamat, care îmi explica rațional că emoțiile sunt capcane. Că e mai bine să le închizi, să treci peste. Eu i-am spus că prefer să le simt până la os, pentru că altfel, ele fac implozie. Și nu uită. Ce nu știa el e că singurul motiv pentru care am putut să purtăm discuția aia fără ca eu să fiu la trei metri sub pământ, a fost că mi-am ascultat vocea interioară. Că în loc să-mi închid durerea într-un cufăr, am făcut din ea glas.

    Cât de crunt… și totuși cât de banal a devenit. Ce anume? Nici nu mai știu exact. Dar îmi revine iar și iar în gând, ca o frază fără final, pentru că s-au strâns prea multe, până când sensul s-a diluat în oboseală. Mă retrag, zi după zi. Nu mai vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau. M-am săturat de discuții cu gust neutru, fără sare, fără inimă, fără puls. Sunt într-o misiune tăcută să mă regăsesc, doar că am ochii acoperiți și niciun punct cardinal în piept. Undeva pe drum am pierdut ceva mai prețios decât o relație: încrederea. Era vitală. Ea mă făcea să am răbdare, să ascult cu inima, să ating cu blândețe, să sar peste frici mai înalte decât mine. Încrederea era ușa aceea deschisă în plină zi către un loc cald, unde două brațe te cuprindeau ca și cum ai fost așteptată toată viața. Mirosea a rocă încinsă și turta dulce , ciudat și familiar. Acolo era liniște.

    Asta e superpoziția mea cuantică: e ora 7 seara acum, în prezent. Scriu, privesc lumina soarelui care-mi atinge geamul. Dar tot ora 7 e și în trecut, și lovesc peretele în gând, întrebându-mă cum am putut să fiu atât de oarbă. Tot ora 7 e și într-un 24 care miroase a iarnă, și urc un deal frumos, aerul e curat, iar inima mai plina. Și tot ora 7 e, undeva în viitor, unde o versiune de-a mea închide ochii și inspiră recunoștință pură, pentru simplul fapt că mai are un apus de privit. Unul dintre aceia care nu cer nimic, dar îți dau tot.

    Și-acum, întrebarea care rămâne, chiar și când toate celelalte tac: Cum e să fii iubit?

    E să nu mai simți nevoia să te explici. E atunci când tăcerea ta nu provoacă distanță, ci devine spațiu de siguranță. E când cineva îți ține gândurile în palme, fără să le strângă prea tare. Să fii iubit… e să nu mai simți că ocupi locul cuiva. E ca o lumină care nu te orbește, ci doar îți amintește că exiști. Și, uneori, e suficient să știi că, într-un colț de lume, cineva te simte fără să trebuiască să te înțeleagă.

    Asta e iubirea — în forma ei necomplicată. Sau cel puțin… așa cred

    Sa fiti iubiti… pana data urmatoare ✨

  • Veritas vos liberabit

    claudiacostea10

     

     Duminica 26 Ianuarie 2025 ora 22:47

    “Poti intelege si acum daca vrei.La mine e limpede si pastrez cursul vietii mele.Ce nu imi convine pun pe mute sau dau skip.A fost prea mult stres aici la mijloc si nu erau cuvinte potrivite sa se inteleaga linistea, libertatea.Fiecare cu programul lui si cum si-l face…Am de construit ceva din nimic de capul si inima mea.Nu am timp de discutii care se finalizeaza tot cu neintelegeri si stres.Nu-i nimic personal”

     Doar ca ,mi-ai vorbit mie, asa ca este ,a naibii de personal.

    Urmează întrebarea roșie: “Ce este mai greu? Să iubești pe cineva pe care nu îl poți avea? Sau să ai pe cineva pe care nu-l poți iubi?” Sunt sigură că ați citit sau auzit tot felul de comparații de genul… chiar dacă nu e mereu iubirea în centrul atenției. Dintre miile de gânduri care mă străpung zilnic, este o certitudine că, indiferent încotro m-aș îndrepta, sufletul și toată ființa mea mereu vor vrea să privească înapoi. E greșit. Este extrem de greșit, dar îmi asum că sunt adult. Și ajung să mă învinovățesc din ce în ce mai puțin de lucrurile a căror control nu l-am avut niciodată. Acolo, în spate, unde mereu ajung să privesc, este ceva cald care încă mă face să zâmbesc. Acolo, în umbră, stă neclintită o parte din mine. Am lăsat o bucată mare din mine la el, și, indiferent unde mă va purta viața asta, sper ca amintirile mele să nu moară niciodată. Ceva să le pot povesti copiilor, nepoților, să știe că genul ăsta de dragoste nu există doar în cărți de mult uitate, ci în care eu însămi chiar am fost parteneră și protagonistă. Să învețe din greșelile mele, dar și din lucrurile pe care le-am făcut frumos.

    Răspunsul meu? Nu cred ca oamenii mai stiu ce e iubirea.

    Nu am mai scris de mult din lipsa de timp, nu neapărat din lipsa de inspirație. S-au întâmplat multe de când nu am mai dat pe aici, dar pentru prima oară în viața mea prefer să țin în buzunar unele povești. În tot timpul ăsta cât am stat pe uscat am mai primit niște lecții de viață. Mi-au mai apărut niște oameni în cale, mi-a mai fost testată încrederea și credința. Nu o să înțeleg niciodată unele acțiuni, date să îmi fie zile multe și repetări excesive, am ajuns la trista concluzie că unii sunt făcuți să îți apară în traiectorie doar pentru a te face sa înțelegi că de fapt unele alegeri pe care tu le-ai făcut în durere și lacrimi, au fost de fapt alegerile potrivite?Că, de fapt, după tot timpul pe care l-ai petrecut încercând să te gândești, ce ai spus, ce ai făcut, cum ai făcut-o, retrăind fiecare gram de emoție, fiecare pas care ai crezut că te va aduce la cea mai fericită versiune a ta a fost doar o înșelăciune.

    Haideti sa despic firul putin…. Lasati-ma sa vorbesc despre ceea ce ma doare cu adevarat… Ma doare cu adevărat să văd potențialul irosit. Să văd oameni renunțând la ei înșiși și la ceilalți pentru că este mai puțin costisitor și efortul e inexistent. Sentimente investite aruncate la gunoi la cel mai mic semn de slăbiciune expusă. Trântori care stau și aproape există, dând sfaturi altora despre cum ar trebui trăită viața. “Dumnezei” sub acoperire care propovăduiesc că doar adevărul lor e mai important, iar adevărul tău e nesemnificativ. Ipocriți care afișează fiecărei persoane pe care o întâlnesc, o altă variantă a lor în funcție de interesul pe care îl au. Atotștiutori care îi înjosesc pe cei tăcuți .Si categoria mea preferata…narcisistii.Un adevarat festin cu acestia din urma.Posibil singura categorie umanoida care reuseste sa inglobeze toate trasaturile de mai sus si la care mai adauga si un gram de victimizare.

    Nu poți fi rege dacă nu ai regat. La fel cum nu ai dreptul să blamezi oamenii care s-au cărat de lângă tine după ce le-ai trădat încrederea. Mulți au ales să plece nu pentru că nu ar fi vrut să îți fie alături, ci pentru că tu le-ai spus că nu ai nevoie de ei. Nu accepti alte pareri, nu intelegi alte viziuni, tu nu ii respecti pe cei ce nu joaca dupa muzica ta.Cât să mai tolereze când trecutul a dovedit în nerepetate rânduri că nu ești dispus să miști un deget pentru a face ceva remarcabil sau statornic? Cine ar urma un “profet” care nici măcar nu își practică ceea ce predică? Micule prinț, ai dat skip și mute exact unor oameni care ți-au fost alături la greu… și i-ai păstrat pe cei a căror sămânță știi că e putredă.

    Știu și eu prea bine ce înseamnă libertatea, dar avem concepte diferite.Libertatea mea nu este mai putin importanta decat a ta.Si viceversa.Libertatea nu se “intelege” ci se simte.Sa nu uiti sa intorci si celalalt obraz ca sa iti amintesc ce sacrificii au fost facute. Apreciez liniștea mai mult decât dau să se inteleaga si din ce in ce mai mult pe masaura ce inaintez in varsta. Doar pentru că aleg să nu intru în conversații profunde și semnificative, să nu crezi pentru o secundă că nu știu legile universului; că nu îmi adresez întrebări existențiale de unde vin și încotro merg; că nu știu că de fapt toți contribuim și suntem un eu colectiv. Că am momente în care îmi simt fiecare atom din corp și nu am o explicație logică de ce naiba sunt așa cum sunt. Și nici măcar nu am nevoie de artificii ca să ajung la experiențe extrasenzoriale.

    Asta inseamna, in fond, sa fi parte din divin.

  • Intre lumi

    claudiacostea10

    “Și acum rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea; dar mai mare decât acestea este dragostea.” – 1 Corinteni 13:13

    Cine ești cu adevărat, când nimeni nu privește în direcția ta? Și, cine ai fost înainte ca lumea asta rece să te schimbe definitiv, irevocabil…? Ești cine ești, atunci când nimeni nu te vede. Declarația lui Stefan Prăjitul. Glumesc, evident… Numele său e Stephen Fry, dar m-am gândit că fiind un blog în limba română, măcar să fac traducerea echivalent românească pe înțelesul tuturor. Trebuie să mai introduc un pic de haz, altfel vă pierd și pe voi, ăștia puțini care mai aterizați pe aici. Mă regăsesc într-un moment mai ciudat al vieții, un moment în care nu prea mai vorbesc cu nimeni, pentru că nu mai am nimic de spus. Nu am nimic de demonstrat, nu am sfaturi de dat și, cel mai important, nu mai am nimic de oferit. În sensul complet al cuvântului “nimic”, nu știu dacă cineva din mulțime a ajuns vreodată într-un stadiu din ăsta de levitație cotidiană în care ești conștient că propria existență te doare, dar mai faci efortul ăla ultim de a te trezi dimineața ca să te privești în oglindă, în speranța că te mai recunoști. Dacă da, te salut. Felicitări pentru încă o zi. Și astăzi soarele a strălucit, ai inhalat câțiva metri cubi de oxigen injectat cu de toate, ai contribuit la pensie și, dacă ești foarte norocos, poate ai marcat viața cuiva. Sunt sigură că undeva, într-un colț sihastru de lume, ai reușit să pui un zâmbet pe chipul unui om pe care nici măcar nu-l cunoști, postând acel meme pe rețelele de socializare.

    Cinci zile din șapte, mă ascund în spatele unui monitor și pretind că ceea ce fac la muncă schimbă vieți, contează, cântărește. Undeva pe celălalt continent este un om care îmi rosteste numele de fiecare dată când îi sun sau le trimit un mesaj, anunțându-i că pot să îi ajut cu abilitățile mele. Își începe ziua cu numele meu pe buze, și la fel o și încheie. Cât de importantă sunt… Este garantat că fie mă înjură, fie mă laudă pentru efortul acela extra depus… Mă mint singură… La ora zece, când las în jos clapeta laptopului, mă văd de multe ori, mă observ din exterior și văd cât de mizerabilă sunt. Și nu o spun ca o critică neapărat, o spun ca o realitate. Realitatea e că nu știu cine sunt… Nu știu cine mai sunt. Știu cine am fost, dar fata asta tăcută care bate din mâini, dar nu și din gură, habar nu am cine e. O străină sub acoperișul meu, o străină care s-a îmbrăcat cu pielea mea și îmi poartă straiele. În restul zilelor rămase, caut să mă fac utilă și îmi canalizez tot stresul pe o bandă de alergat la sala de forță. Mă așez în fața unor geamuri și încep să merg, lejer, la pas, nu mă grăbesc. Privesc undeva în depărtare și cerul e albastru… Apoi închid ochii și îmi închipui că sunt pe drumul cel bun, și sunt sprintenă. Sunt undeva pe o cărare la țară și mă înconjoară un câmp vast cu flori de mac. Ador florile de mac. Cred că sunt subapreciate. Mereu am preferat un câmp de maci decât unul de margarete, deși e atât de rar de găsit. Și tot merg agale, apoi încep să alerg de parcă mă aștepta ceva la capătul de drum. Rămân fără aer și continui. Este un proces fără sfârșit și ajung în punctul în care sudoare îmi încețoșează privirea și picioarele aleargă fără mine, în speranța că ajung să mă eliberez cumva. Apoi, ajung la acel capăt de cărare și acolo sunt tot eu. Eu așteptându-mă pe mine.

    Mă trezesc și realizez că sunt tot la sală, tot pe acea bandă, iar în fața mea nu văd decât turla de la o biserică. În vârful ei tronează o cruce mare de metal. O cunosc prea bine. E aceeași cruce la care mă uitam acum doi ani, când Dumnezeu a decis că vrea să îmi schimbe viața definitiv. Doi ani mi-au trebuit ca să pot să o mai privesc din nou. Și totuși, eu, cea de pe cărare, eu, cea de lângă câmp, eu, cea din vis noaptea, unde e? Visul care se repetă de ceva vreme încoace, în care mă văd de la spate într-o rochie imprimată cu flori, cu un copil în brațe. Și îi arăt ceva în depărtare. Și sunt fericită. Visul e alb-negru, dar sufletul e în culori. Apoi privesc în spate și vorbesc cu cineva. Mă observ prin ochii lui. Cine e? Tăcerea se lasă și visul dispare. Probabil o altă versiune a mea trăiește viața pe care mi-o doream și eu cândva. Undeva, între lumi. Prezentul mă prinde de mâini, îmi lipește gura, mă orbește și îmi golește mintea. Și rămân așa docilă, așteptând să trăiesc. O picătură mică într-un ocean mare de nesatisfacție.

    Cred cu desăvârșire că există mai multe versiuni de-ale noastre care trăiesc în paralel, și nu pot să mă abțin să nu întreb, oare sunt fericite? Au atins apogeul, fie el care o fi? Întrebarea asta blestemată nu îmi dă pace. De parcă nu aș avea altceva mai bun de făcut decât să fiu fericită. Fiecare versiune are o altă ambiție. E ca și cum ai sta în fața unui perete cu trei uși. Dacă aș alege să mă despic și să intru concomitent prin toate, în spatele fiecărei mi-aș găsi o altă menire. Și uite așa aș trăi sincronic cu trei euri. Și mai cred și în reîncarnare. Cred că trăim într-un ciclu infinit de viață, și că fiecare sfârșit reprezintă o poartă către un nou început. Și că de multe ori ne căutăm unii pe alții în viețile viitoare, pentru că, deși memoria se șterge, sufletul nu uită. Sufletele se recunosc între ele și se atrag ca doi magneti.

    Doamne, ce prostii pot să spun. Este evident că mi-am pierdut mințile. E clar un început de schizofrenie acerbă, pentru că în punctul ăsta s-a ajuns. Punctul în care nu mai am unghii și mi-am pierdut jumătate din păr. Punctul în care mai sunt încă aproape om.

    Îmi lipsește gustul inconfundabil al vieții.

    Îmi lipsește o îmbrățișare caldă, reală…