←

Tinandu-ne de mana prin viata

Tag: personal

  • Superpozitia cuantica

    claudiacostea10

    Tic-tac… Noaptea se lipește de piele și inima atârnă greu în piept. Am fost bine. Acum o săptămână, eram aproape întreagă. Simțeam că am descifrat ceva un fragment din ecuația propriei mele ființe. Mă ridicasem dintr-o amorțeală lungă, ca un om care deschide pentru prima dată ochii după o comă. Lumina mă ținea între două respirații..Acum… mă simt prinsă în teoria superpoziției a lui Schrödinger, unde sunt și vie, și inertă, în același timp. Două stări simultane, două versiuni ale mele care nu s-au hotărât care e mai reală.

    Mă contorsionez pe dinăuntru și, uneori, oglinda îmi reflectă exact asta: o expresie răsucită, o figură care încearcă să mimeze normalitatea. Fiecare grimasă e direct legată de cât de puțin mai simt. Cât de gol a devenit spațiul în care, cândva, era bucurie. Aștept. Ca și cum așteptarea în sine ar putea crea o aliniere. Ca și cum, dacă aș sta destul de nemișcată, planetele s-ar decide să-mi repare traiectoria. Sau poate cineva ar veni, ar întinde mâna, și m-ar trage din groapa asta în care am alunecat cu un picior și-un gând.

    Dar nu vine nimeni. Și, poate, nici nu trebuie. Viața mea nu e responsabilitatea altcuiva oricât de poetic ar suna. Așa că tac. Așa că stau. Mă ancorez în prezent ca o statuie într-un muzeu . Trecătorii mă privesc, unii poate tresar, alții doar se întreabă din priviri: „unde? cum?” Dar toți, absolut toți, merg mai departe. Nici nu mai știu cum s-o numesc. E o stare care se prelungește… tulbure, neschimbată, familiară până la saturație. Da, vreau să trăiesc. Și, în același timp, simt dorința aceea grea de a nu mai simți nimic.

    E o decizie cu pierderi în ambele sensuri. Și da, poate pentru unii va fi un șoc să citească asta și să creadă că exagerez, că e doar un act teatral de atenție. Dar vouă, celor care citiți în liniște, pot doar să vă doresc să nu cunoașteți niciodată felul ăsta de gol interior. Să nu vă simțiți, nici pentru o clipă, insuficienți sau „greșiți” în pielea voastră.

    Mi s-a spus de-atâtea ori că gândesc prea mult. Că exagerez cu simțirea. Dar eu mă liniștesc organizând haosul — în dulapul cu haine, în sertarele gândurilor. Și da, știu că peste două zile totul o ia de la capăt. Dar nu e ironic că știu că haosul va veni tot din mine? Eu sunt creatorul. Aș putea să rescriu tot. Să fiu mai atentă, să filtrez, să nu simt atât. Dar… unde mai e farmecul?

    În ora aia în care îmi pierd timpul împăturind material care nu contează, simt ca am un scop pentru câteva clipe ,că fac ceva pentru mine. E ridicol? Poate. Dar e al meu. Eu nu cunosc altă cale decât să fiu așa. Mă uit la detalii, le pun cap la cap. Caut un sens. Un tipar. O matematică ascunsă în toate. Refuz fracțiile. Prefer numerele întregi. Prefer realul, chiar dacă e greu. Și da, caut simboluri în fiecare lucru mic, pentru că simt, undeva acolo, un mesaj care încă așteaptă să fie înțeles. Sunt prinsă într-o stare de superpoziție în care mi-e imposibil să fiu doar pe jumătate ,nici în simțire, nici în absență. Ori sunt, ori nu sunt. În lumea asta în care trăirile coexistă și se anulează, n-am loc pentru jumătăți de măsură, pentru iubiri cu condiții sau atingeri trase la indigo. Dacă vrei să rămâi în energia mea, trebuie să o simți întreagă, nu în reprize. Am învățat că a rămâne într-o iubire pe jumătate mă sfâșie mai lent, dar mai sigur, decât absența ei completă. În starea mea cuantică nu mai negociez vibrațiile. Ori e tot, ori e liniște. Ori alegi să mă vezi cu ochii întregi, ori rămân nevăzută …dar întreagă.

    Și dacă mă înșel? Dacă, exact ca în atâtea dăți înainte, am ales să cred într-o versiune blândă a realității, doar ca să mă prăbușesc din nou? Campioană la pierdere, ăsta ar fi titlul meu în oglindă. Am sperat că timpul va lucra în favoarea mea, că starea asta lipicioasă, obosită, se va topi in canicula de afara. Dar n-a făcut decât să mă întindă mai subțire. Și dacă, de fapt, nu mai există „ridicat”? Dacă, dacă aș fi putut, m-aș fi ridicat deja. Poate că tratamentul ăla „specializat” sau conversația cu un om „neutru” n-ar repara nimic, doar ar muta durerea într-un alt colț, mai liniștit.

    Am iubit. Intens, până la os. Și am pierdut. Iar pierderea asta m-a dezmembrat, nu metaforic. A fost ireversibilă, irevocabilă . Am căutat să sting focul cu tăceri induse. Dar știam, încă dinainte, că uitarea nu e posibilă. Doar ameliorarea, care și ea vine cu o notă de subsol. Sunt personajul principal în filmul ăsta cu titlul ironic: „Soarele etern al minții fără pete”. Doamne, nu-mi mai trimite oameni. Sunt secată, un câmp uscat fără nimic de oferit. Sunt o corabie care se mișcă în derivă, nu spre o destinație, ci împinsă de întâmplare. Și știți ce e cu adevărat înfricoșător? Cât de fragile sunt firele dintre noi. Cum o propoziție spusă la momentul greșit, poate rupe un om.

    Mintea mea nu tace. Nici noaptea. E un generator de „dacă”: dacă nu mi-ai fi ieșit în cale? dacă nu ți-aș fi tulburat drumul? Sunt atâția oameni pe care nu i-am cunoscut încă, și totuși zilele trec. Viața curge. Muzica mă atinge încă într-un fel ciudat, iar firul ierbii firul ăla simplu ,rămâne verde. Chiar și când eu nu mai știu dacă mai cresc. Sau doar exist.

    A trecut atât de mult timp, încât începe să pară o glumă proastă — un fel de piesă de teatru care se repetă pe scenă goală. Cum naiba nu pot să-mi revin? Ce a fost atât de profund încât nu se lasă dat la o parte, nici măcar cu brutalitate? L-am întors pe toate părțile și tot n-am găsit colțul unde să-l înghesui, unde să-l uit „din greșeală”. Dar inima… ea nu uită. Nici nu se supune. Când e infinită, nu mai explici. Nu mai dai justificări pentru felul în care plângi fără zgomot sau te închizi fără motiv. Ar fi supraomenesc să cer cuiva să mă înțeleagă, când nici el — cel care mi-a spart liniștea — n-a înțeles vreodată ce a făcut.

    El n-a vrut să-l iubesc. N-a pus pe masă nimic clar. A aruncat iubirea ca pe o bomboană palmată, și-apoi s-a făcut că plouă. Sunt vie și moartă în același timp. Sunt aici. Sunt și acolo. Superpoziție cuantică în desfășurare. Două stări care mă cer, mă frâng, mă țin. Și când doare, mă tai singură cu amintiri scurte. Din rană ies flori dar nu e romantic. E real. Îmi amintesc de ce mă doare și, ca un ritual, pun sare. Știu ce fac. Dar nu pot altfel. Nu știu să trăiesc nici cu, nici fără. Masochism? Poate. Dar e sincer. Cu aceleași mâini care mi-au atins fața în șoaptă, el a atins alte povești, alte trupuri ,fără să se gândească la ce rupea din mine. Animal fără stăpân. Și continuă. Continuu și eu, dar altfel. Puțin mai ciobita. Puțin mai lucidă. Și tot cu inima pe masă.

    O viață întreagă ni s-a spus cum „ar trebui” să fim ,cum să vorbim, cum să simțim, cum să ne așezăm în lume fără să deranjăm. Am fost programați de mici cu rețete de corectitudine, dar nimeni nu ne-a spus ce facem când viața ne dă foc pe dinăuntru. Maturitatea nu e un prag ,e un câmp de luptă pe care ne trezim goi, fără armură, fără manual de instrucțiuni. Poate dacă știam ce ne așteaptă, nu ne grăbeam deloc să „creștem”. În lumea asta, dacă n-ai stomac tare și sânge rece, n-ai cum să reziști. Pentru că e prea multă răutate îmbrăcată în politețe, prea multă superficialitate cu fundal „estetic”, prea multe iubiri pe o singură direcție.

    Mi s-a spus că ceea ce caut e imposibil. O utopie emoțională. O prostie.Am avut o discuție lungă cu un „geniu” autoproclamat, care îmi explica rațional că emoțiile sunt capcane. Că e mai bine să le închizi, să treci peste. Eu i-am spus că prefer să le simt până la os, pentru că altfel, ele fac implozie. Și nu uită. Ce nu știa el e că singurul motiv pentru care am putut să purtăm discuția aia fără ca eu să fiu la trei metri sub pământ, a fost că mi-am ascultat vocea interioară. Că în loc să-mi închid durerea într-un cufăr, am făcut din ea glas.

    Cât de crunt… și totuși cât de banal a devenit. Ce anume? Nici nu mai știu exact. Dar îmi revine iar și iar în gând, ca o frază fără final, pentru că s-au strâns prea multe, până când sensul s-a diluat în oboseală. Mă retrag, zi după zi. Nu mai vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau. M-am săturat de discuții cu gust neutru, fără sare, fără inimă, fără puls. Sunt într-o misiune tăcută să mă regăsesc, doar că am ochii acoperiți și niciun punct cardinal în piept. Undeva pe drum am pierdut ceva mai prețios decât o relație: încrederea. Era vitală. Ea mă făcea să am răbdare, să ascult cu inima, să ating cu blândețe, să sar peste frici mai înalte decât mine. Încrederea era ușa aceea deschisă în plină zi către un loc cald, unde două brațe te cuprindeau ca și cum ai fost așteptată toată viața. Mirosea a rocă încinsă și turta dulce , ciudat și familiar. Acolo era liniște.

    Asta e superpoziția mea cuantică: e ora 7 seara acum, în prezent. Scriu, privesc lumina soarelui care-mi atinge geamul. Dar tot ora 7 e și în trecut, și lovesc peretele în gând, întrebându-mă cum am putut să fiu atât de oarbă. Tot ora 7 e și într-un 24 care miroase a iarnă, și urc un deal frumos, aerul e curat, iar inima mai plina. Și tot ora 7 e, undeva în viitor, unde o versiune de-a mea închide ochii și inspiră recunoștință pură, pentru simplul fapt că mai are un apus de privit. Unul dintre aceia care nu cer nimic, dar îți dau tot.

    Și-acum, întrebarea care rămâne, chiar și când toate celelalte tac: Cum e să fii iubit?

    E să nu mai simți nevoia să te explici. E atunci când tăcerea ta nu provoacă distanță, ci devine spațiu de siguranță. E când cineva îți ține gândurile în palme, fără să le strângă prea tare. Să fii iubit… e să nu mai simți că ocupi locul cuiva. E ca o lumină care nu te orbește, ci doar îți amintește că exiști. Și, uneori, e suficient să știi că, într-un colț de lume, cineva te simte fără să trebuiască să te înțeleagă.

    Asta e iubirea — în forma ei necomplicată. Sau cel puțin… așa cred

    Sa fiti iubiti… pana data urmatoare ✨

  • Veritas vos liberabit

    claudiacostea10

     

     Duminica 26 Ianuarie 2025 ora 22:47

    “Poti intelege si acum daca vrei.La mine e limpede si pastrez cursul vietii mele.Ce nu imi convine pun pe mute sau dau skip.A fost prea mult stres aici la mijloc si nu erau cuvinte potrivite sa se inteleaga linistea, libertatea.Fiecare cu programul lui si cum si-l face…Am de construit ceva din nimic de capul si inima mea.Nu am timp de discutii care se finalizeaza tot cu neintelegeri si stres.Nu-i nimic personal”

     Doar ca ,mi-ai vorbit mie, asa ca este ,a naibii de personal.

    Urmează întrebarea roșie: “Ce este mai greu? Să iubești pe cineva pe care nu îl poți avea? Sau să ai pe cineva pe care nu-l poți iubi?” Sunt sigură că ați citit sau auzit tot felul de comparații de genul… chiar dacă nu e mereu iubirea în centrul atenției. Dintre miile de gânduri care mă străpung zilnic, este o certitudine că, indiferent încotro m-aș îndrepta, sufletul și toată ființa mea mereu vor vrea să privească înapoi. E greșit. Este extrem de greșit, dar îmi asum că sunt adult. Și ajung să mă învinovățesc din ce în ce mai puțin de lucrurile a căror control nu l-am avut niciodată. Acolo, în spate, unde mereu ajung să privesc, este ceva cald care încă mă face să zâmbesc. Acolo, în umbră, stă neclintită o parte din mine. Am lăsat o bucată mare din mine la el, și, indiferent unde mă va purta viața asta, sper ca amintirile mele să nu moară niciodată. Ceva să le pot povesti copiilor, nepoților, să știe că genul ăsta de dragoste nu există doar în cărți de mult uitate, ci în care eu însămi chiar am fost parteneră și protagonistă. Să învețe din greșelile mele, dar și din lucrurile pe care le-am făcut frumos.

    Răspunsul meu? Nu cred ca oamenii mai stiu ce e iubirea.

    Nu am mai scris de mult din lipsa de timp, nu neapărat din lipsa de inspirație. S-au întâmplat multe de când nu am mai dat pe aici, dar pentru prima oară în viața mea prefer să țin în buzunar unele povești. În tot timpul ăsta cât am stat pe uscat am mai primit niște lecții de viață. Mi-au mai apărut niște oameni în cale, mi-a mai fost testată încrederea și credința. Nu o să înțeleg niciodată unele acțiuni, date să îmi fie zile multe și repetări excesive, am ajuns la trista concluzie că unii sunt făcuți să îți apară în traiectorie doar pentru a te face sa înțelegi că de fapt unele alegeri pe care tu le-ai făcut în durere și lacrimi, au fost de fapt alegerile potrivite?Că, de fapt, după tot timpul pe care l-ai petrecut încercând să te gândești, ce ai spus, ce ai făcut, cum ai făcut-o, retrăind fiecare gram de emoție, fiecare pas care ai crezut că te va aduce la cea mai fericită versiune a ta a fost doar o înșelăciune.

    Haideti sa despic firul putin…. Lasati-ma sa vorbesc despre ceea ce ma doare cu adevarat… Ma doare cu adevărat să văd potențialul irosit. Să văd oameni renunțând la ei înșiși și la ceilalți pentru că este mai puțin costisitor și efortul e inexistent. Sentimente investite aruncate la gunoi la cel mai mic semn de slăbiciune expusă. Trântori care stau și aproape există, dând sfaturi altora despre cum ar trebui trăită viața. “Dumnezei” sub acoperire care propovăduiesc că doar adevărul lor e mai important, iar adevărul tău e nesemnificativ. Ipocriți care afișează fiecărei persoane pe care o întâlnesc, o altă variantă a lor în funcție de interesul pe care îl au. Atotștiutori care îi înjosesc pe cei tăcuți .Si categoria mea preferata…narcisistii.Un adevarat festin cu acestia din urma.Posibil singura categorie umanoida care reuseste sa inglobeze toate trasaturile de mai sus si la care mai adauga si un gram de victimizare.

    Nu poți fi rege dacă nu ai regat. La fel cum nu ai dreptul să blamezi oamenii care s-au cărat de lângă tine după ce le-ai trădat încrederea. Mulți au ales să plece nu pentru că nu ar fi vrut să îți fie alături, ci pentru că tu le-ai spus că nu ai nevoie de ei. Nu accepti alte pareri, nu intelegi alte viziuni, tu nu ii respecti pe cei ce nu joaca dupa muzica ta.Cât să mai tolereze când trecutul a dovedit în nerepetate rânduri că nu ești dispus să miști un deget pentru a face ceva remarcabil sau statornic? Cine ar urma un “profet” care nici măcar nu își practică ceea ce predică? Micule prinț, ai dat skip și mute exact unor oameni care ți-au fost alături la greu… și i-ai păstrat pe cei a căror sămânță știi că e putredă.

    Știu și eu prea bine ce înseamnă libertatea, dar avem concepte diferite.Libertatea mea nu este mai putin importanta decat a ta.Si viceversa.Libertatea nu se “intelege” ci se simte.Sa nu uiti sa intorci si celalalt obraz ca sa iti amintesc ce sacrificii au fost facute. Apreciez liniștea mai mult decât dau să se inteleaga si din ce in ce mai mult pe masaura ce inaintez in varsta. Doar pentru că aleg să nu intru în conversații profunde și semnificative, să nu crezi pentru o secundă că nu știu legile universului; că nu îmi adresez întrebări existențiale de unde vin și încotro merg; că nu știu că de fapt toți contribuim și suntem un eu colectiv. Că am momente în care îmi simt fiecare atom din corp și nu am o explicație logică de ce naiba sunt așa cum sunt. Și nici măcar nu am nevoie de artificii ca să ajung la experiențe extrasenzoriale.

    Asta inseamna, in fond, sa fi parte din divin.

  • O viata aproape tolerabila

    claudiacostea10

    Undeva sus pe un deal, stă o fată și visează privind stelele… A rămas înțepenită acolo de un an..

      Se prea poate ca in toata nebunia mea, sa imi fi pierduta si momentele de inspiratie.De obicei totul curge lin si nimic nu este gandit de doua ori.Cum altfel ai putea sa fi autentic decat scriind exact ce simti in moment?Am ajuns in punctul in care imi notez ce imi dicteaza memoria pe parcursul unei intregi luni, pana ajung sa astern totul pe pagina…”Claudia trebuie sa aiba ceva noima ceea ce vrei sa spui, nu poti sa scrii aiurea fraze ce nu au legatura intre ele!”Si apoi ma intreb ce mai are legatura in ziua de azi?Unde este conexiunea?Ochii mei aleg sa faca pauza din ce in ce mai des, pierduti pe tavane, pe peretii si in spatii cat mai simple, unde nu trebuie sa mai puna focus pe nimic…Scrumiera mea estemai plina ca niciodata iar uneori ma trezesc in mezul diminetii cu o apasare in piept.Deschid fereasta la 3 dimineata si stau sa raspir adanc zece minute.E clar ca nu sunt bine, dar ii dau bice si numar inca 24 de ore..

       Nimic nu ma extenueaza mai mult decat propria mea minte…Mintea mea care are o viata proprie…Mintea mea care se trezeste atunci cand trupul meu tanjeste dupa odihna…Mintea mea are casa cu etaj si o gradina imensa plina de flori, doar ca cineva a uitat sa le mai ude…Eu am uitat sa le ud…iar rand pe rand ele au inceput sa se ofileasca, pana la final cand nu vor mai ramane decat niste umbre stafidite a ceea ce candva a fost un verde crud.Mintea mea, prietena sau inamic?Si totusi cine o conduce?Cine ii da voce?M-am intrebat din ce in ce mai des in ultima perioada.Cand cred ca mi-am gasit linistea si o doza minima de dopamina, mintea mea ma bate pe umar si imi aminteste ca nu mai stiu de mult sa fiu fericita.Imi vorbeste si imi deruleaza imagini din trecut pe care eu am incercat si incerc zilnic sa le inhib.Ca un rezervor infintit, imagini dupa imagini defileaza ca o holograma imensa.Ma chinuie.Inchid ochii si strang din dinti, dar degeaba.Imaginile prind sunet, si apoi ii aud vocea.Si cad in genunchi..

       Imi amintesc cand eram mai mica si incepusem ca inteleg cat de cat filmele de la tv, ca mereu admiram finalurile fericite.Nu conta prin ce incindente sau drame trecea actorul principal, la final totul era un curcubeu, totul era iubire. De ar fi si in viata reala la fel va dati seama ca ne-am arunca cu pieptul inainte in valurile incercarilor fara cusur.As lasa calul ala troian sa  treaca de portile propriei mele fortarete la care zidesc din greu 

    “Vino viata si arata-mi fata ta cea mai nasoala!Hai sa vad prin ce focuri vrei sa ma mai treci!Am vazut moartea, i-am facut cu mana si i-am promis ca imi iau revansa la momentul potrivit.Am stat la masa cu minciuna si am lasat-o sa ma vrajeasca cu promisiunile ei. M-am intins in asternuturi cu lupul deghizat in oaie, m-am facut ca nu ii vad blana si am jucat rolul proastei naive.Trebuie sa vi cu ceva mult mai controversat ca sa ma sperii!”

    Sa va confesez si doua dintre cele mai importante dorinte/vise la care am si renuntat, dar le-am si acceptat in acelasi timp? Si ma astept sa fiu aspru judecata pentru ca multi nu intelegeti. Fie nu intelegeti ca nu puteti, fie nu intelegeti ca nu vreti. Am renuntat la a mai cauta un partener sau, cum spune societatea, am renuntat sa-mi mai caut jumatatea. Nu exista nimeni pentru mine, si nici nu cred ca a existat vreodata, decat in dorintele mele. Dupa multe relatii esuate in care nu am fost luata in serios si data la o parte ca o pereche de sosete folosite, am acceptat ca nu pot sa fiu pe gustul nimanui. Fiecare partener m-a lasat mai distrusa decat anteriorul pana cand am incetat sa mai functionez emotional. Ar fi o pierdere de timp sa stau sa mai caut sau sa mai astept sa fiu gasita. Nu vreau sa mai fiu ranita. Este din acelasi motiv pentru care partenerul meu de acum zece ani imi scrie prea tarziu ca acum e pregatit si ca vrea un copil. Si din acelasi motiv pentru care partenerul de acum sase ani, in prezent, este casatorit, se trezeste la doua dimineata si imi spune ca ii este dor de mine si ca nu poate inceta sa ma viseze… si nu stie de ce. Imi pare rau. Imi pare rau ca nu ati putut aprecia oamenii la momentul respectiv. Poate acum nu ne mai era dor unii de altii. Si poate in prezent as fi fost si eu mai intreaga la minte. Nu mai aveti niciun drept de apel.

       Am renuntat si la dorinta de a mai avea o familie. Ultima tentativa a fost acum un an. Nu vreau sa explic prea mult aici. Pot doar sa spun ca m-am impacat cu gandul ca voi avea suficienta iubire de oferit tuturor copiilor ce imi vor iesii in cale, dar care nu vor fi ai mei. Se prea poate ca asta sa fie cusurul si semnul ca nu as fi fost o mama buna, Si e ok si asa..

        Ceea ce oamenii nu vad cu ochiul liber ii ajuta sa digere mai usor orele din zi.Ceea ce oamanii nu vad cu ochiul liber, ii face sa te tolereze mai mult?Ceea ce nu stii nu te afecteaza, asa se zice.Permite-ti-mi sa va naruiesc imaginea pe care o aveti cu mine.Sunt extenuata.Nu pot sa tin acel “poker face” pe care multi il afiseaza.Pentru ca oamenii ma vad intr-un anumit fel la suprafata si poate unora li se pare ca duc ceva viata de vis.Dar am extrem de multe lipsuri, in special spirituale.Poate pentru unii din voi reprezint ceva model de independenta si integritate sociala.Nu spun ca nu as putea fi dar trebuie inselease scarificiile facute pentru a ajunge intr-un punct.Cati pumni, cate lacrimi si dezamagiri…Anii petrecuti departe de oamenii dragi, de familie, in favoarea carierei si a unui statut financiar mai bun.Cata educatie, vointa si control de sine am exersat ca sa ajung in punctul in care efectiv nu vreau sa ma simt nimic.Vreau sa ma evapor.Sunt plictisita de rutina zilnica .

         Cu desavarsire, aceasta postare nu este menita sa serveasca ca exemplu pentru nimeni.Nu vreau sa va intetoseze viziunea despre propria viata.Tratati-o ca un pamflet daca vreti. Eu aleg doar sa vocalizez asumat  unele lucruri care nu mai pot fi tinute in interiorul meu, si asta imi este alinare suficenta.Cititi, aflati si mergeti mai departe.

    The joke’s on me..

    Pana data viitoare ✨

    Image source: Roger Mattos(Roger Mattos (@linearcollages) • Instagram photos and videos)