Tinandu-ne de mana prin viata

„Timpul nu este o linie, ci o memorie care se întoarce asupra ei însăși; iar întâlnirile adevărate nu se petrec o singură dată, ci ori de câte ori două conștiințe își amintesc una de cealaltă.”

Există adevăruri care nu pot fi atinse decât indirect. Așa cum nu privești soarele fără să te orbească, nici unele trăiri nu pot fi privite frontal fără să se destrame. De aceea, ele cer ocol, metaforă, tăcere. Cer un limbaj care nu afirmă, ci sugerează.Ce scriu aici nu este o confesiune. Este mai degrabă o meditație asupra a ceea ce rămâne atunci când lucrurile nu se încheie clar. Pentru că nu tot ce contează are un final precis. Unele legături nu se rup, ci se subțiază până devin invizibile, dar încă prezente. Am crezut, pentru mult timp, că oamenii se pierd unii pe alții din lipsă de iubire. Astăzi cred că se pierd mai ales din lipsă de limbaj comun. Nu știm să spunem ce simțim fără să cerem ceva în schimb. Nu știm să rămânem fără să promitem. Nu știm să plecăm fără să distrugem sensul a ceea ce a fost.

Iubirea, în forma ei matură, nu este un impuls, ci o disciplină a atenției. Nu este despre intensitate, ci despre prezență. Nu este despre a lua, ci despre a face loc. Și totuși, trăim într-o lume care confundă iubirea cu urgența și apropierea cu posesia.

Dacă aș putea rescrie ceva, nu ar fi faptele, ci ritmul. Ritmul cu care ne-am apropiat. Ritmul cu care am tăcut. Ritmul cu care am sperat. Pentru că multe relații nu eșuează din cauza conținutului, ci din cauza temporalității. Unele lucruri vin prea devreme. Altele, prea târziu.

Prietenia este, poate, cea mai subestimată formă de filosofie practică. Ea presupune recunoașterea alterității fără dorința de a o modifica. A-l lăsa pe celălalt să fie, fără a-l reduce la proiecțiile tale. Când prietenia se transformă în iubire, apare tentația de a accelera, de a cere, de a defini. Și acolo începe riscul. Spun risc, pentru ca nu vreau sa folosesc termenul bataie de joc

Pentru că definițiile sunt, uneori, forme rafinate de control. A numi ceva înseamnă a-l fixa. Iar nu tot ce este viu suportă să fie fixat.

Am greșit nu prin ceea ce am simțit, ci prin ceea ce am presupus. Am presupus că profunzimea este suficientă. Că înțelegerea poate înlocui claritatea. Că răbdarea este întotdeauna o virtute. Dar răbdarea, lipsită de direcție, se transformă în stagnare.

Iertarea a venit devreme. Poate prea devreme. Pentru că iertarea autentică nu este un reflex moral, ci o concluzie existențială. Ea apare abia atunci când renunți la ideea că lucrurile ar fi putut fi altfel. Până atunci, este doar o suspendare temporară a conflictului interior.

Curajul nu este întotdeauna în a spune. Uneori este în a nu mai explica. În a nu mai traduce tăceri care nu cer traducere. În a accepta că nu orice ambiguitate trebuie clarificată , si ca unele trebuie doar părăsite.

Respectul este o etică a limitelor. Nu a limitelor impuse, ci a celor recunoscute. Respectul înseamnă să nu folosești deschiderea cuiva ca spațiu de tranzit. Să nu rămâi acolo unde nu poți sta întreg. Să nu promiți prezență când oferi doar intermitență.

Am iubit fără metodă. Poate acesta a fost riscul. Sau poate acesta a fost singurul lucru care nu a fost negociabil. Pentru că iubirea metodică este doar o formă de siguranță emoțională, nu o întâlnire reală.

Dacă aș vorbi despre mutarea munților, nu aș vorbi despre forță, ci despre sens. Despre a reconfigura lumea astfel încât să existe loc pentru doi fără ca niciunul să se micșoreze. Iar acolo unde materia nu cedează, rămâne gestul. Cântecul. O formă de prezență care nu cere confirmare.Există gesturi care nu sunt menite să fie văzute, ci să existe. Ele nu schimbă realitatea exterioară, dar o reordonează pe cea interioară. Scrisul este un astfel de gest. Nu repară, dar așază. Ma aseaza pe mine intr-o stare de calm si claritate. Si de aici de pe scaunul meu, pot sa vad cum e omul. Vad dincolo de intentie. Te vad exact asa cum nu vrei sa fi vazut.Te vad dincolo de granita respectului si iti simt mirosul transpiratiei. Minti. Tradezi. Iar mai apoi iti pare rau. Dupa care intri in acelasi ciclu, din nou si din nou. Nu ai invatat nimic.

Nu știu când apropierea s-a transformat în distanță. Poate în clipa în care am început să fim corecți. Corectitudinea este adesea semnul că spontaneitatea s-a retras, iar când limbajul devine atent, dar nu mai este viu, ceva s-a închis deja.Am învățat că valoarea nu este ceea ce oferi, ci ceea ce refuzi să sacrifici. Că a rămâne nu este întotdeauna un act de iubire, iar a pleca nu este întotdeauna o formă de abandon. Uneori, plecarea este singura modalitate de a păstra intact sensul a ceea ce a fost.

Nu mai caut concluzii. Concluziile închid. Prefer să rămân în această zonă a gândului deschis, unde iubirea nu este un rezultat, ci o întrebare bine formulată.

Liniștea nu este absență, ci integrare. Este forma în care emoția încetează să mai lupte cu realitatea. Este locul în care nu mai vrei să fii ales, ci să fii adevărat.

Dacă ar exista o etică a iubirii, ea ar începe aici: în capacitatea de a lăsa lucrurile nespuse atunci când ele au fost deja trăite.

Sub rosa….nu ca secret, ci ca formă de protecție a sensului.

Atât.

Pana data urmatoare ✨

N.B „Sub rosa” este o expresie latină care înseamnă „sub trandafir”

În Antichitate, trandafirul era simbolul discreției absolute. Se spunea că tot ce era rostit sub un trandafir trebuia să rămână confidențial, protejat, nerostit mai departe.Înseamnă ceva prea valoros ca să fie explicat, o iubire sau o legătură care nu are nevoie de validare publică, un adevăr care există chiar dacă nu este numit si nu trebuie dovedit.