Tinandu-ne de mana prin viata

“Și acum rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea; dar mai mare decât acestea este dragostea.” – 1 Corinteni 13:13

Cine ești cu adevărat, când nimeni nu privește în direcția ta? Și, cine ai fost înainte ca lumea asta rece să te schimbe definitiv, irevocabil…? Ești cine ești, atunci când nimeni nu te vede. Declarația lui Stefan Prăjitul. Glumesc, evident… Numele său e Stephen Fry, dar m-am gândit că fiind un blog în limba română, măcar să fac traducerea echivalent românească pe înțelesul tuturor. Trebuie să mai introduc un pic de haz, altfel vă pierd și pe voi, ăștia puțini care mai aterizați pe aici. Mă regăsesc într-un moment mai ciudat al vieții, un moment în care nu prea mai vorbesc cu nimeni, pentru că nu mai am nimic de spus. Nu am nimic de demonstrat, nu am sfaturi de dat și, cel mai important, nu mai am nimic de oferit. În sensul complet al cuvântului “nimic”, nu știu dacă cineva din mulțime a ajuns vreodată într-un stadiu din ăsta de levitație cotidiană în care ești conștient că propria existență te doare, dar mai faci efortul ăla ultim de a te trezi dimineața ca să te privești în oglindă, în speranța că te mai recunoști. Dacă da, te salut. Felicitări pentru încă o zi. Și astăzi soarele a strălucit, ai inhalat câțiva metri cubi de oxigen injectat cu de toate, ai contribuit la pensie și, dacă ești foarte norocos, poate ai marcat viața cuiva. Sunt sigură că undeva, într-un colț sihastru de lume, ai reușit să pui un zâmbet pe chipul unui om pe care nici măcar nu-l cunoști, postând acel meme pe rețelele de socializare.

Cinci zile din șapte, mă ascund în spatele unui monitor și pretind că ceea ce fac la muncă schimbă vieți, contează, cântărește. Undeva pe celălalt continent este un om care îmi rosteste numele de fiecare dată când îi sun sau le trimit un mesaj, anunțându-i că pot să îi ajut cu abilitățile mele. Își începe ziua cu numele meu pe buze, și la fel o și încheie. Cât de importantă sunt… Este garantat că fie mă înjură, fie mă laudă pentru efortul acela extra depus… Mă mint singură… La ora zece, când las în jos clapeta laptopului, mă văd de multe ori, mă observ din exterior și văd cât de mizerabilă sunt. Și nu o spun ca o critică neapărat, o spun ca o realitate. Realitatea e că nu știu cine sunt… Nu știu cine mai sunt. Știu cine am fost, dar fata asta tăcută care bate din mâini, dar nu și din gură, habar nu am cine e. O străină sub acoperișul meu, o străină care s-a îmbrăcat cu pielea mea și îmi poartă straiele. În restul zilelor rămase, caut să mă fac utilă și îmi canalizez tot stresul pe o bandă de alergat la sala de forță. Mă așez în fața unor geamuri și încep să merg, lejer, la pas, nu mă grăbesc. Privesc undeva în depărtare și cerul e albastru… Apoi închid ochii și îmi închipui că sunt pe drumul cel bun, și sunt sprintenă. Sunt undeva pe o cărare la țară și mă înconjoară un câmp vast cu flori de mac. Ador florile de mac. Cred că sunt subapreciate. Mereu am preferat un câmp de maci decât unul de margarete, deși e atât de rar de găsit. Și tot merg agale, apoi încep să alerg de parcă mă aștepta ceva la capătul de drum. Rămân fără aer și continui. Este un proces fără sfârșit și ajung în punctul în care sudoare îmi încețoșează privirea și picioarele aleargă fără mine, în speranța că ajung să mă eliberez cumva. Apoi, ajung la acel capăt de cărare și acolo sunt tot eu. Eu așteptându-mă pe mine.

Mă trezesc și realizez că sunt tot la sală, tot pe acea bandă, iar în fața mea nu văd decât turla de la o biserică. În vârful ei tronează o cruce mare de metal. O cunosc prea bine. E aceeași cruce la care mă uitam acum doi ani, când Dumnezeu a decis că vrea să îmi schimbe viața definitiv. Doi ani mi-au trebuit ca să pot să o mai privesc din nou. Și totuși, eu, cea de pe cărare, eu, cea de lângă câmp, eu, cea din vis noaptea, unde e? Visul care se repetă de ceva vreme încoace, în care mă văd de la spate într-o rochie imprimată cu flori, cu un copil în brațe. Și îi arăt ceva în depărtare. Și sunt fericită. Visul e alb-negru, dar sufletul e în culori. Apoi privesc în spate și vorbesc cu cineva. Mă observ prin ochii lui. Cine e? Tăcerea se lasă și visul dispare. Probabil o altă versiune a mea trăiește viața pe care mi-o doream și eu cândva. Undeva, între lumi. Prezentul mă prinde de mâini, îmi lipește gura, mă orbește și îmi golește mintea. Și rămân așa docilă, așteptând să trăiesc. O picătură mică într-un ocean mare de nesatisfacție.

Cred cu desăvârșire că există mai multe versiuni de-ale noastre care trăiesc în paralel, și nu pot să mă abțin să nu întreb, oare sunt fericite? Au atins apogeul, fie el care o fi? Întrebarea asta blestemată nu îmi dă pace. De parcă nu aș avea altceva mai bun de făcut decât să fiu fericită. Fiecare versiune are o altă ambiție. E ca și cum ai sta în fața unui perete cu trei uși. Dacă aș alege să mă despic și să intru concomitent prin toate, în spatele fiecărei mi-aș găsi o altă menire. Și uite așa aș trăi sincronic cu trei euri. Și mai cred și în reîncarnare. Cred că trăim într-un ciclu infinit de viață, și că fiecare sfârșit reprezintă o poartă către un nou început. Și că de multe ori ne căutăm unii pe alții în viețile viitoare, pentru că, deși memoria se șterge, sufletul nu uită. Sufletele se recunosc între ele și se atrag ca doi magneti.

Doamne, ce prostii pot să spun. Este evident că mi-am pierdut mințile. E clar un început de schizofrenie acerbă, pentru că în punctul ăsta s-a ajuns. Punctul în care nu mai am unghii și mi-am pierdut jumătate din păr. Punctul în care mai sunt încă aproape om.

Îmi lipsește gustul inconfundabil al vieții.

Îmi lipsește o îmbrățișare caldă, reală…