Disequilibrium
” Dupa distrugerea primei celule omul intotdeauna simte necesitatea sa-si creeze a doua celula.Daca omul a scapat de elementele parazitare din trecut,el va construi o celula mai buna.Daca nu si-a inteles greselile, atunci va creea o celula asemanatoare si va ajunge la aceleasi esecuri”
Bernard Werber “Imperiul Ingerilor”
Mai trag un fum din tigare si mai scriu un pic…Este 3 dimineata deja… A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, ce aș mai fi scris eu astăzi? Atâtea definiții și totuși niciun gram de adevăr. Nu mai cred de mult în ce au scris anticii. Cred însă în prezent și în ceea ce îmi oferă el. Prezentul, frate vitreg cu trecutul și frate bun cu viitorul. Cred că această rădăcină s-a prins undeva pe la 17-18 ani, când am început să gust din fructul interzis al iubirii. Doamne, cât de visătoare eram, cât de naivă… cât de dependentă. Nu cred că exista o ființă mai docilă în fața a ceea ce credeam eu că înseamnă dragostea. Vedeți voi, dacă m-aș fi luat după ce scrie în cărți, probabil aș fi orbît mai devreme decât îmi permitea timpul, indusa de imaginea pictată de atâtea basme, romane și nuvele pe care am fost forțată să le înghit.As fi ajuns sa cred ca indiferent cat de fututa e viata, undeva din departare ,vine un print chipes si sterge cu pletele lui toata durerea, si saracia spirtuala pe care pot sa ajung sa o simt. E la ore dinastea tarzii cand stau si cuget la toate alegerile care le-am facut in diferite etape ale vietii, care m-au adus exact unde ma aflu acum:aici cu voi, inceracnd sa va conving de cat de liniar este timpul.Si ca ce scriu eu in minutul asta, maine va face parte din trecut deja.
Tot pe la 18 ani am decis ca doresc să urmez calea naturală impusă de societate … “La 30 de ani mă voi căsători și voi avea un copil!” Aceasta era premiza. Acesta era planul. Ca și cum așezi ceva bun pe un taler. Zece ani trecuseră deja de când schițasem planul și mă aflam undeva în Londra. Împlinisem 28 de ani și mă simțeam mai liberă ca oricând. Trăisem și văzusem multe. Cunoscusem mulți oameni, gustasem mâncăruri fine, dansasem desculță pe stradă la 4 dimineața fără ca telefonul să-mi sune și cineva să mă întrebe unde sunt și când vin. Călătorisem mult și mă lăsasem dezmierdata de bărbați despre care știam că nu vor rămâne niciodată figuri permanente în viața mea. Și nu îmi păsa. Începusem să așez încet pe celălalt taler toată opoziția față de planul meu. De ce să vreau să mă conformez? De ce să mă lipsesc de toate aceste plăceri în favoarea unei viziuni pe care alții o au despre mine? Planul meu era de fapt al meu sau fusese conturat în subconștientul meu de părinți, rude, prieteni?
Balanta mea era acum in echilibru. Era chiar mai stabilă în serile când fumam cu ardoare jointuri de marijuana și goliam paharele care mă făceau să mă detașez complet de această lume nebună. Venisem în Londra cu un bagaj plin de vise și cu mintea deschisă la noi încercări. Sau cel puțin așa credeam… Cred că m-a lovit cel mai tare după ce am împlinit 30 de ani și am realizat că, de fapt, nu mai vreau să trăiesc așa… Îmi lipsea un zâmbet sincer și o îmbrățișare caldă. Când te întorci seara acasă de la muncă și zi de zi te întâmpină doar patru pereți, nu poți spune că ai oscilat în viață. Mult succes pe plan profesional dar niciodata pe cel personal.Mereu domnisoara de onoare dar niciodata mireasa. Nu poti sa nu incepi sa te intrebi cu ce ai gresit sa meriti sa te simti atat de singura…Nimeni nu mă așteaptă pe pragul ușii. Nu e nimeni să mă întrebe dacă am avut o zi bună sau dacă sunt bine. În zilele în care simțeam ca am ajuns la fundul existentei mele, tot eu mă încurajam și mă mângâiam cu gândul că vor veni și zile mai bune.Am crezut in momentele acelea, ca e posibil sa fi ajuns fata in fata cu cea mai fragila versiune a mea.De la o eterna visatoare, rapusa de frica de a sfarsi o solitara incurabila.
Am vrut sa mor de multe ori.Am inceput sa caut cu disperare prin marea asta de oameni reci, unul cald.”Daca eu sunt rosie, fi tu verde!Hai sa ne complementam.”Cuvintele astea le rostesc mereu in mintea mea dar niciodata cu voce tare.Mereu in cautarea unui om bun pentru sufletul meu.Un om loial.Dispusa sa ma lepad de toate obiceiurile mele proaste ca sa pot sa incep sa traiesc frumos.Nu mai caut zgomotul monden, ci mai degraba linistea nocturna.O vejnica fraiera care sta la masa ,jucand ruleta ruseasca cu timpul, cu destinul si cu mine insumi.Am batut la multe usi, si cand nu mi s-a deschis, am incercat sa fortez geamurile.Am gresit.La omul potrivit , usa se va deschide de la sine asa-i?Fara eforturi supraomenesti.Fara explicatii infinite si demonstratii.La fel cum o floare dusa la cimitir nu il mai invie pe cel de mult plecat,la fel si incurajarile celor dragi mie nu mai au niciun efect asupra mea,atunci cand imi spun sa nu mai caut ci sa ma las gasita.Dar teama ca nu voi fi gasita , imi da fiori pe sira spinarii.
Astăzi mi-am dat seama cât de mică și nesemnificativă mă simt în fața iubirii. Vă mărturisesc cu inima deschisă că sentimentul de a nu fi niciodată suficient de bună pentru nimeni mă frământă puțin câte puțin. Poate este pentru că am fost mereu pusă pe locul doi de către cei pe care eu îi pusesem pe primul loc. Fără să știu, pentru persoana iubită, am intrat într-o competiție directă cu alcoolul, petrecerile, drogurile și femeile ușoare. Am pierdut de fiecare data… trebuie să fiu recunoscătoare pentru toate aceste lecții până la urmă. Și în timp ce scriu și lacrimile îmi curg pe obraz, privesc în jos la pasărea pe care mi-am gravat-o pe mână, reamintindu-mi că este un testament solemn al iubirii. Din același motiv, nici acum inima nu mă lasă să șterg toate fotografiile și mesajele. În tot acest haos cosmic în care mă aflu, le recitesc pentru a-mi aminti cine sunt și ce pot oferi.
Cat de frumos ca pot sa simt totul atat de intens…
Pana data urmatoare ✨
Tinandu-ne de mana prin viata 
Leave a comment