Tinandu-ne de mana prin viata

Eu ,fara tine

 In fiecare zi mai scriu cate un paragraf, mai ales cand simt o emotie intensa, ca sa nu imi pierd sirul ideilor. Astazi mai intens, poate maine uit, si apoi iar ma loveste cu o intensitate grava, cand cred ca sufletul meu s-a linistit. Si apoi scriu.Scriu ca sa ramana negru pe alb, ca ce am trait eu nu a fost un vis, nu a fost doar o dorinta, a fost acolo, palpabil, doar ca mi-a scapat printre degete. Clasica Claudia, mereu sparg si stric, mereu imi patez hainele cu mancare.De ce ar fi altfel in  oricare alt aspect al vietii mele.Niciodata nu am fost impecabila.Cum sa incep sa scriu despre tine, ca nu e ca si cum ai fi mort. Esti prezent doar ca te privesc printr-o alta fereastra. Cateodata stau si ma gandesc oare sti ca scriu?Sti ca esti prezent si aici?Esti prezent ca te-am adus eu pentru ca nu as fi putut sa scriu daca nu imi dadeai tu aripi.Te-am adus sa fi martor la tot ce as fi vrut sa iti spun in fata dar nu am mai apucat.Viata asta e amuzanta, ca mereu imi scoate oameni in cale fie cand eu nu sunt pregatita sa ii intampin sau cand ma aflu la cel mai jos punct posibil, cand stiu ca nu voi fi cea mai buna versiune a mea, probabil ca sa ii pun pe fuga. Eu sunt karma lor, si ei sunt karma mea.

  Mult timp a trecut, și mulți mi-au sugerat să uit și să las totul în urmă. Știu că toți îmi doresc binele, dar uneori mă întreb ce înseamnă “binele” din perspectiva lor, pentru că binele pe care ei îl văd poate să fie diferit de cel pe care mi-l doresc eu. Binele după care tânjesc eu are mâini și picioare, nu miroase a parfum scump, ci mai degrabă a apus de soare. Acest bine după care suspin mă îmbrățișează când nu cer și îmi spune să-mi așez trupul obosit lângă el, doar ca să stăm în liniște. Și când cred că știu deja aproape tot, îmi deschide ochiul minții să explorez întregul univers. De fiecare dată când închid ochii, mă întorc în acea gară și îmi doresc să rămân îmbrățișată cu tine… măcar cu cinci secunde mai mult. Să mă țină, să nu-mi mai fie dor. Vreau să fiu din nou pe vârful muntelui, să te surprind privindu-mă cu ochii tăi mari și frumoși. Pentru că în acele clipe m-am simțit admirată… ca o pictură într-un muzeu. Vreau să-ți mai plimbi mâinile prin părul meu și să mă săruți pe frunte, pentru că în acele momente am simțit că nu mai am nicio grijă. Am simțit că și eu contez.

 Eram atât de devastată când te-am întâlnit, încât nici măcar nu am știut să fiu sinceră cu mine însămi, cu viața și cu ceea ce simțeam. Mereu precaută să nu mai pierd, așa cum am pierdut de atâtea ori înainte. Cum să încerc să spun într-un timp atât de scurt că simt atât de mult? Că simt că te cunosc dintr-o altă viață. Că nu am o explicație logică pentru care nu vreau să renunț. Am început un război întreg în interiorul meu în care o parte din mine te urăște, în timp ce cealaltă jumătate militează pentru o dragoste oarbă. O dragoste care aproape că m-a costat viața și sănătatea mentală. Dar, Doamne, cât de mult m-a reanimat! Un glonț de adrenalină zilnică, un montagne russe emoțional pentru a simți totul. Absolut totul… Cum să încerc să explic cuiva că tu nu ești ceva temporar? Cum să îți spun ție, când știu că tu nu mă iubești? Nu vrei să mă iubești. Nu poți să mă iubești, așa cum mi-aș fi dorit eu…si m-a durut cumplit sa accept.

 M-ai văzut așa cum sunt și m-ai acceptat. Cred că undeva, la răscruce de drumuri, te-ai răzgândit. Ți-au apărut toate neajunsurile mele? Te-am deranjat când am vrut să-ți iau din libertăți, și aceasta a fost cea mai aspră lege pe care am încălcat-o. Cât de ilegal sună în egoismul meu să vreau să te păstrez doar pentru mine, când tu ai încă atât de multe de văzut și de explorat? Lucrurile sunt fie albe, fie negre, dar niciodată gri. Iar la mine? La mine am scos întreaga paletă de culori. Și vreau să te pictez frumos, să vezi întregul spectru de posibilități. Asta m-a făcut să te iubesc. Că erai ieșit din tipare. Că erai curios de toate lucrurile de care eu nu știam că există.Potențialul tău, pe care adesea nu îl observai, strălucea și călătorea departe și rapid, risipind orice undă de îndoială. Tu vezi mereu partea plină a paharului, în timp ce eu mă plângeam mereu de partea goală.

Ești încă aici, ești încă prezent. Ce bine că putem încă să vorbim… să ne contrazicem și să ne împărtășim viziunile diferite asupra a tot ce ne înconjoară…

Ce aș fi eu fără tine? Ca o floare în deșert, tânjind după un strop de apă. Ce aș fi eu fără tine? Mai bine să salvez o prietenie decât să te pierd pentru eternitate.

Pana data urmatoare ✨