Tinandu-ne de mana prin viata

 Draga mamă,

Sentimentul de vinovăție mi-a fost companion de drum in ultimul timp. Că nu am fost destul de prezentă. Că nu m-am întors acasă mai des. Că am lipsit de la multe Crăciunuri împreună. Că nu am fost acolo să observ cum boala ți-a invadat sufletul și trupul, alegând să te ascunzi de noi. Acest sentiment m-a devastat acum doi ani, când a trebuit să ne despărțim. Mi-a răpit ultima fărâmă de umanitate, și cu ea, și dragostea pentru semeni. În ziua în care ai fost acoperită cu flori și viața ta a fost rezumată pe o foaie A4, ca și cum întreaga ta existență ar fi putut vrodata redusa la o simplu hârtie. Că nu am putut să întâlnesc privirile mulțimii care se aștepta să mă văd plângând lângă sicriul tău, în timp ce eu mă ascundeam mută în spatele ochelarilor. Eram paralizată de durere și ardeam pe dinăuntru de zile întregi, si doar rugăciunea citită cu o noapte înainte m-a salvat. De aceea nu am putut să plâng. Iartă-mă! Ceva mă reținea din interior. În schimb, plâng mai mult de doi ani incoace, de cele mai multe ori cand nu ma vede nimeni. Lumea mea a început cu tine, și cu plecarea ta, o parte din mine a dispărut. Ai luat cu tine dragostea maternă pe care mi-ai oferit-o și toate amintirile mele dragi. Ai luat și efortul și ambiția cu care am muncit să te fac mândră. Ai luat veselia din casa si parfumul tau dulce.Ai luat sufletul tatei.Ai luat și pofta mea de viață. Și deși încă trăiesc, o fac doar pe jumătate.

Este miezul nopții… Nu știu nici de unde, nici cum să încep aceste rânduri, în mare parte pentru că mi-au luat doi ani să pot fi prezentă din nou. Și când spun prezentă, mă refer la capacitatea mea proprie de a conștientiza că exist, că sunt făcută din carne și oase, că și eu contez, că gândesc, că simt. Nu pot să educ pe nimeni sau să avertizez despre cum să te pregătești pentru momentul cel mai greu din viață: momentul în care va trebui să te desparți de cel mai iubit dintre pământeni. Nu știu cum se simte fiecare care citește aceste rânduri față de proprii părinți. Poate unii dintre voi nu aveți relații apropiate sau chiar bune cu ei. Dar eu am avut mereu iubire și respect față de cei ce mi-au dat viața și m-au crescut cum au știut ei mai bine. Am fost binecuvântată în această viață să știu măcar cum se simte iubirea necondiționată. Nu știu dacă voi mai fi vreodată atât de norocoasă. Posibil, dacă mi-aș acorda mie însămi o șansă, să ajung să mă iubesc cu adevărat.

Am ales să trăiesc departe, visând să devin cineva. Să am o viață fericită, să-i pot ajuta pe cei dragi. Să câștig bani și să-i cheltui pe lucruri care, credeam până acum, îmi aduc bucurie sufletească. Am făcut mult bine cu ei, dar i-am folosit și pentru autodistrugerea mea fizică și mentală. Străinătatea este și va fi întotdeauna un teren minat pentru mulți, pentru că aici este cel mai ușor să te pierzi sau să întâlnești oameni dificil de descifrat la prima vedere. Aici ne-am adunat toți, din toate colțurile lumii, cu un scop comun: să reușim! Acum, ce înseamnă să reușești, vă întrebați? Pentru fiecare, “a reuși” are o semnificație diferită, așa că nu aș putea oferi exemple concrete.

Un lucru este sigur: distanța mi-a furat timpul, timpul mi-a furat tinerețea, iar tinerețea mi-a furat mințile. Acum, privind în urmă, realizez că în această luptă cu hoți iscusiți, am rămas destul de goală pe dinăuntru, unde ecoul se aude când îmi fac timp să ascult. Pe lângă acest jaf istoric în care am fost complice, mi-am dat seama că cel mai de preț lucru furat erau anii pierduți din viața părinților mei. Câte greutăți și trudă au înfruntat ei în absența mea? Ce nu mi-au spus când le-a fost greu și eu nu am fost acolo? Acum vreo cinci ani, am avut o conversație dificilă cu mama, în care i-am mărturisit cea mai mare teamă a mea: frica de a o pierde, frica că va suna telefonul și eu, fiind la distanță, mă voi simți neputincioasă. Răspunsul mamei a fost la fel de direct și tăios, cât și realist: “Ziua aceasta va veni, fie că vrei, fie că nu, și atunci când va fi timpul. Și când va fi timpul și vei afla, vreau să respiri adânc și să te așezi. Nu vreau să plângi, nu vreau să suferi. Vreau să te împaci cu gândul.”

As putea sa privesc totul ca pe un sabotaj. Eu singura cu gandul asta am adus moartea mai devreme.Eu si frica mea de a pierde constant.Am facut o realitatea din teama mea cea mai mare,si gandind gandul cel spurcat,el a a prins viata.Dar daca nu aveam conversatia cu ea acum 5 ani, oare unde am fi fost acum?Orice gand se manifesta, si orce vorba scoasa pe gura se aude dincolo de ce vedem cu ochii.

 Acum cand dau pe acasa e liniste mereu.Am lasat lucrurile exact asa cum au fost aranjate de ea, de mama.Mi s-ar fi uscat mainile sa schimb ceva la caminul ce l-a oblojit cu atata drag.Acum nu mai rasuna casa a muzica folclorica, si nici florile nu mai sunt pe masa.Acum eu sunt sprijinul tatei care mereu imi aminteste cat de mult seman cu ea.Acum mama dainuie intr-un tablou in centrul apartamentului, precum icoana intr-un altar.Nu exista suficienta terapie sau tratamente care sa te faca sa uiti, indiferent cat ti-ai dorii. Nu exista suficiente vorbe de alinare de la rude si prieteni care sa panseze sufletul meu schilodit de dor.

Nu există un manual care să vă pregătească, vă asigur. Acest tip de durere se înfruntă cu dinții strânși, fruntea sus și privirea fixă înainte. Bine ați venit pe poligon. Aici, viața vă va trage gloanțe neîncetat, iar unele vă vor răni în mod inconfundabil și iremediabil.

Pana data urmatoare ✨